ICCJ. Decizia nr. 3899/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 20 iunie 2001, reclamanta SC D.F.E.E. SA București a solicitat anularea deciziei nr. 816/2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, a hotărârii nr. 4/2000, emisă de Direcția Generală a Controlului Fiscal București și a procesului-verbal din 23 noiembrie 1999, încheiat de Direcția Generală a Controlului din Ministerul Finanțelor Publice.
în motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a fost obligată în mod nelegal la plata unor sume de bani reprezentând impozit pe profit, T.V.A. și majorări de întârziere aferente acestora; că s-a stabilit în mod greșit că pierderile tehnologice (tehnice și comerciale) nu sunt deductibile fiscal, iar în ce privește T.V.A. aferentă avansurilor încasate, nu s-a avut în vedere balanța de verificare contabilă pentru fiecare sucursală de distribuție și faptul că în majoritatea cazurilor, T.V.A. a fost contabilizată.
Prin sentința civilă nr. 453/2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pronunțată în fond după casarea sentinței civile nr. 1509/2001, a aceleiași instanțe, de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1940/2003, acțiunea a fost admisă; reclamanta (ale cărei continuatoare, conform H.G. nr. 1342/2002, au devenit: SC E. SA București, SC E.M. SA, SC E.M.N. SA Ploiești, SC E.O. SA Craiova, SC E.B. SA Timișoara, SC E.T.N. SA Cluj Napoca, SC E.T.S. SA Brașov, SC E.M.S. SA București), a fost exonerată de plata sumelor de 402.115.612.974 lei impozit pe profit, 144.118.124.907 lei majorări de întârziere aferente, 18.844.597.095 lei T.V.A. și 14.191.414.487 lei majorări de întârziere aferente, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală fiind obligat la 25.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanța a reținut, pe baza raportului de expertiză contabilă efectuat conform îndrumărilor instanței de casare, că pierderile tehnologice sunt deductibile fiscal, că nu datorează T.V.A. la care a fost obligată, deoarece exigibilitatea intervine la data stabilirii debitului clientului, pe bază de factură, fiind vorba de prestări de servicii efectuate continuu.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Recursul a fost respins, ca nefondat, de către înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2089 din 29 martie 2005.
La data de 13 aprilie 2005, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat contestație în anulare împotriva deciziei mai sus menționate, în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ.
Contestatoarea a criticat hotărârea atacată, "pentru nelegalitate și netemeinicie", considerând, în esență, că dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale, și anume:
- pierderile tehnice și comerciale, reprezentând diferențe între energia electrică achiziționată și cea facturată consumatorilor finali, ca și T.V.A. - ul aferent au fost în mod eronat apreciate, ca fiind deductibile fiscal, contrar prevederilor art. 4 alin. (3) lit. f) din O.G. nr. 40/1998, pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994, H.G. nr. 304/1999, în ciuda faptului că nu au fost prevăzute prin norme de consumuri legal aprobate;
- adresa nr. 165.475 din 13 februarie 2003, a Ministerului Industriei și Resurselor a fost greșit avută în vedere, deși a fost emisă în 2003;
- s-au omologat în mod greșit concluziile raportului de expertiză contabilă și nu au fost avute în vedere anumite susțineri ale sale formulate în întâmpinare, cu privire la T.V.A. și lipsa documentelor justificative;
- s-a apreciat eronat că art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 3/1992 prevede o excepție cu privire la momentul exigibilității debitelor.
Analizând susținerile contestatoarei, în raport cu textul invocat, Curtea a constatat că argumentele contestației nu se încadrează în situația prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ.
Conform prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Afirmațiile contestatoarei, potrivit cărora instanța de control judiciar și cea de fond au făcut greșeli esențiale prin stabilirea naturii pierderilor înregistrate, omologarea concluziilor raportului de expertiză și prin aplicarea și interpretarea unor prevederi legale, nu poate fi asimilată cerinței expres prevăzută de norma de procedură.
Prevederile art. 318 C. proc. civ. nu vizează greșeli de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale.
A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe, care a pronunțat hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile între părți, ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac, ceea ce este ilegal.
Față de considerentele expuse, rezultă că în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ. și contestația în anulare a fost respinsă ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3902/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3893/2005. Contencios → |
|---|
