ICCJ. Decizia nr. 3888/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2004, așa cum a fost precizată, reclamanta SC I.M. SRL, Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională Vamală Timișoara, Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea procesului-verbal de control nr. 3841 din 10 februarie 2004, încheiat de pârâta nr. 1 și decizia nr. 245 din 18 august 2004, emisă de ultimul pârât, cu privire la obligația de plată a sumei de 11.420.450.010, reprezentând T.V.A. și dobânzi aferente.
în motivare, reclamanta a arătat că printr-un proces-verbal anterior, cu nr. 232 din 11 septembrie 2003, pârâta Direcția Regională Vamală Timișoara a obligat-o la plata sumei de 28.871.486.668 lei, reprezentând taxe vamale, T.V.A. și dobânzi aferente pentru operațiuni de import de utilaje pe perioada 6 februarie 2001 - 31 august 2001 și, în procedura administrativă prealabilă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a emis decizia nr. 364 din 24 decembrie 2003, prin care a desființat în parte acest prim proces-verbal, pentru suma de 26.303.930.824 lei, dispunând refacerea controlului pentru intervalul 6 ianuarie 2001 - 3 martie 2003, urmând a se stabili activitatea principală a societății.
Urmare a noului control, s-a apreciat de către organul vamal că pentru importul de utilaje efectuat cu D.V.I. nr. 18717 din 30 martie 2004, societatea reclamantă nu poate beneficia de facilitățile prevăzute de Legea nr. 133/1999, întrucât activitatea sa principală desfășurată la momentul importului nu a fost de producție, ci de prestări servicii, astfel încât i-a fost reținută în sarcină, obligația de plată a sumei de 11.420.450.010 lei, cu titlu de T.V.A. și dobânzi aferente.
Reclamanta a mai arătat că această impunere s-a făcut pe baza stabilirii eronate a ponderii activității principale și prin aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 133/1999.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 434 din 1 noiembrie 2004, a admis acțiunea și a anulat, ca nelegale, actele contestate, privind obligarea reclamantei de a plăti drepturi de import, în sumă totală de 11.420.450.010 lei, reprezentând T.V.A. și dobânzi aferente.
Instanța a reținut că prevederile pct. 2 din H.G. nr. 244/2001, privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 133/1999, invocate drept temei al impunerii de către autoritățile pârâte și prin care se exceptau de la prevederile legii, persoanele a căror activitate principală o reprezintă comerțul de bunuri, adaugă la lege și încalcă principiul constituțional al legalității normei de aplicare dispusă prin hotărârea de guvern.
împotriva sentinței au promovat în termen legal, recurs, pârâții Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională Vamală Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.
în cadrul unor critici comune, recurenții au susținut, în primul rând, că stabilind nelegalitatea prevederilor pct. 2 din H.G. nr. 244/2001 și reținând că acest lucru este neconstituțional, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau a încălcat regulile în materie de competență, întrucât această concluzie nu o putea formula decât Curtea Constituțională.
în al doilea rând, pârâții au criticat soluția recurată, pe motivul nelegalității acesteia, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au susținut, în esență, că, în raport cu ponderea principală a activității reclamantei-intimate deținută la acel moment de către comerț și față de dispozițiile art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 133/1999, societatea nu putea beneficia de facilitățile prevăzute de Legea nr. 133/1999, exclusiv pentru agenții economici a căror activitate principală era cea de producție sau de prestări servicii.
Nebeneficiind de facilitățile legale, susțin recurenții, intimata datorează suma ce i-a fost stabilită și menținută în sarcină, prin actele contestate.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Nu se poate reține că, stabilind nelegalitatea dispozițiilor pct. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 244/2001, instanța fondului și-a depășit competența sau a încălcat atribuțiile puterii judecătorești.
Este atributul instanțelor de judecată să interpreteze și să aplice corect legea și, în speță, s-a aplicat pe calea excepției de nelegalitate, sancțiunea prevăzută de lege pentru ipoteza în care actul normativ infraparlamentar încalcă legea.
Faptul că prima instanță a reținut că încălcarea dispozițiilor legale prin norma metodologică de aplicare contravine unui text constituțional, nu echivalează cu pronunțarea asupra neconstituționalității unei prevederi normative, astfel încât să se poată susține că s-au încălcat reguli în materie de competență.
Prin urmare, primul motiv de recurs este nefondat.
Nici în ceea ce privește nelegalitatea soluției, critica nu este întemeiată.
Ierarhia actelor normative impune ca hotărârea de guvern privind normele metodologice de aplicare a legii să fie emisă în limitele și potrivit legii, având în vedere că prevederile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 permit numai intervenția legislativă pentru clarificarea normei legale exclusiv printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat.
Conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, interpretarea legală intervenită poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate.
Art. 79 din aceeași lege consacră caracterul de act subordonat legii, hotărârilor Guvernului, astfel încât încălcarea acestor principii în elaborarea actelor infraparlamentare creează o situație ilegală.
Așa după cum, în mod corect, a reținut prima instanță, din interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 1, 2, 3 și 4 din Legea nr. 133/1999, rezultă că scopul reglementării a fost stimularea înființării și dezvoltării în România, de întreprinderi mici și mijlocii cu capital privat, prin acordarea de facilități de natura celor prevăzute la art. 22 din lege.
Astfel, potrivit acestui text, întreprinderile menționate "beneficiază de scutirea de la plata taxelor vamale pentru mașini, utilaje, echipamente industriale și know-how, care se importă în vederea dezvoltării activităților proprii de producție și servicii".
Ținând cont că beneficiile acordate de prevederile art. 22 din lege sunt condiționate doar de utilizarea bunurilor importate în activitatea de producție sau servicii, prin normele metodologice adoptate la aproximativ 2 ani după publicarea legii, nu se putea adăuga la lege și nici nu se puteau înlătura drepturile câștigate anterior.
Art. 22 din Legea nr. 133/1999 face vorbire exclusiv de "activitate proprie". Noțiunea nu se confundă cu cea de "activitate principală efectiv desfășurată la momentul importului", introdusă prin normele de aplicare aprobate prin H.G. nr. 244/2001.
Că scopul reglementării îl constituie acordarea facilității de scutire la taxe vamale, reiese și din succesiunea de intervenții legislative care au prevăzut această facilitate, respectiv art. 22 din Legea nr. 133/1999,art. 8 alin. (3) din Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 297/2000, pentru completarea Legii nr. 133/1999, articolul unic al Legii nr. 415/2001.
Față de cele expuse, se constată că interpretarea făcută de organul de control, conform căreia activitatea de producție sau prestări de servicii trebuie să fie efectivă la momentul importului, adaugă la lege și nu este corectă.
Prin urmare, stabilirea creanței bugetare a societății intimate în temeiul unui raționament și unui text nelegale, este incorectă, astfel încât soluția instanței fondului este legală și temeinică și, în considerarea tuturor celor expuse și a dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea a respins recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3893/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3882/2005. Contencios → |
|---|
