ICCJ. Decizia nr. 4017/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea adresată Curții de Apel Alba Iulia, reclamantul I.A. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, pentru ca instanța să dispună anularea ordinelor emise de pârâtă, prin care a fost sancționat disciplinar.
în motivarea acțiunii, a arătat că a fost sancționat, fără să se rețină fapta care constituie abaterea săvârșită, cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile legale incidente în cauză.
Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 191 din 8 octombrie 2004, a admis acțiunea formulată, motivat de faptul că fapta reținută de pârât în sarcina reclamantului, a fost săvârșită la data de 14 martie 2003, iar sancțiunea disciplinară a fost aplicată la data de 3 mai 2004, depășind termenul stabilit de dispozițiile art. 50 pct. 9 din Legea nr. 360/2002. Instanța a constatat că și pe fondul cauzei, cele două acte atacate sunt lovite de nulitate, întrucât au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât fapta săvârșită de reclamant a avut un caracter continuu, finalizându-se în luna decembrie 2003, motiv pentru care sancțiunea i-a fost aplicată în termenul legal.
De asemenea, și pe fondul cauzei, se arată că intimatul-reclamant nu a respectat dispozițiile prevăzute de art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 296/2001 și ale art. 6 și Anexa nr. 1 din Instrucțiunile Ministerului Internelor nr. S/136 din 15 mai 1991.
Recursul este nefondat.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios și administrativ și fiscal, analizând motivele invocate, în raport cu sentința atacată, probele administrate și prevederile legale incidente în cauză, a constatat nefondat, recursul formulat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce urmează.
Curtea a reținut faptul că reclamantul, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a solicitat Biroului Național Interpol, darea în urmărire internațională a unui cetățean olandez, care, fiind sancționat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate, se sustrăgea executării pedepsei. întrucât darea în urmărire internațională a fost solicitată la data de 14 martie 2003, Curtea a constatat că recurentul Ministerul Administrației și Internelor a aplicat sancțiunea disciplinară la data de 3 mai 2004, cu depășirea termenului de un an prevăzut de dispozițiile art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002.
Cercetând actele dosarului, susținerea recurentului, că data de la care începe să curgă termenul de aplicare a sancțiunii este cel din luna decembrie 2003, data expirării mandatului de reținere emis de autorități, în baza mandatului de urmărire internațională, nu poate fi primită, întrucât actul producător de efecte juridice a fost întocmit de intimatul-reclamant în luna martie 2003.
Faptul că cetățeanul olandez, dat în urmărire internațională, a fost reținut și apoi eliberat în luna decembrie 2003, nu poate fi considerat ca producător de efecte în privința termenului de constatare a abaterii disciplinare.
Termenul abaterii curge de la data întocmirii actului administrativ producător de efecte și nu are relevanță data încarcerării persoanei împotriva căreia s-a dispus măsura și nici data eliberării acestuia.
Aceste date profită persoanei arestate, întrucât termenele de arest preventiv curg de la data reținerii efective a celui vizat, termene stabilite în conformitate cu legile penale.
Ca atare, sub acest aspect, sancțiunea aplicată de recurentul-pârât este tardivă, motiv pentru care ordinele de sancționare emise au fost corect anulate de instanța de fond.
Și pe fondul cauzei, Curtea a constatat faptul că intimatul-reclamant a acționat în conformitate cu dispozițiile legale, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, întrucât prin Instrucțiunile Ministerului Administrației și Internelor și potrivit dispozițiilor ce reglementează această activitate, se trasează sarcina de a solicita urmărirea internațională a persoanei urmărite general, posesoare a mandatelor de executare, despre care există date certe că a părăsit țara, inclusiv pentru cetățenii străini.
Din actele dosarului rezultă faptul că cetățeanul străin, căruia intimatul-reclamant i-a aplicat măsura urmăririi internaționale, a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate și mandatul de executare a pedepsei nu a fost pus în aplicare, întrucât persoana din mandat nu a putut fi găsită și, drept urmare, se poate considera că se sustrage de la executarea pedepsei.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea a constatat nefondat, recursul formulat și l-a respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4026/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4010/2005. Contencios → |
|---|
