ICCJ. Decizia nr. 4126/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin adresa nr. XII/1/6825 din 6 august 2004, Banca Națională a României a înaintat, spre competentă soluționare, înaltei Curți, recursul declarat de SC T.&T. SRL împotriva hotărârii Băncii Naționale a României nr. 443 din 21 iunie 2004.
Prin această hotărâre, Banca Națională a României, analizând contestația SC T.&T. SRL Alexandria, formulată împotriva Ordinului Viceguvernatorului, nr. 237 din 3 mai 2004, de sancționare cu suspendarea pe o perioadă de 30 de zile, a autorizației sale de funcționare, pentru faptele de încălcare a prevederilor Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, a respins-o cu consecința menținerii sancțiunii aplicate.
Banca Națională a României a menționat în cuprinsul aceleiași hotărâri, că SC T.&T. SRL a solicitat aplicarea unei sancțiuni, constând într-un avertisment scris, în locul suspendării pe o perioadă de 30 de zile, a autorizației de funcționare. Motivul pentru care s-a aplicat, însă, această din urmă sancțiune, îl reprezintă constatările din procesul-verbal de control nr. 1 din 2 martie 2004, conform cărora societatea a raportat cu mari întârzieri, operațiunile valutare lunare, care, în loc să fie raportate în termenul legal de "până la 5 ale lunii", se înregistrau cu întârzieri între 14 - 17 zile.
în fine, apreciind că faptele constatate și consemnate în procesul-verbal de control nr. 1 din 2 martie 2004, întocmit de sucursala București a Băncii Naționale a României reprezintă încălcări ale disciplinei valutare, reglementate prin norme imperative care trebuiau cunoscute și respectate de toate casele de schimb valutar, și că aspectele prezentate în susținerea contestației, nu sunt de natură să modifice constatările care au stat la baza emiterii Ordinului Viceguvernatorului Băncii Naționale a României nr. 237 din 3 mai 2004, s-a hotărât menținerea sancțiunii dispuse inițial.
în motivarea recursului declarat împotriva hotărârii Băncii Naționale a României, recurenta SC T.&T. SRL, a arătat că în drept, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României nu a aplicat în mod gradual, sancțiunea, astfel cum se prevede în art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 101/1998, modificată, și în loc să îi aplice un avertisment scris, a trecut direct la suspendarea autorizației de funcționare pe o durată limitată, supradimensionând, astfel, vinovăția societății. Recurenta a precizat că și anterior a efectuat raportări cu întârziere, dar Banca Națională a României nu a considerat că este necesar să îi aplice vreo sancțiune, în vreme ce prin Ordinul nr. 237/2004 a aplicat direct această sancțiune gravă, vădit disproporționată, cu serioase implicații economice asupra societății.
Examinând criticile recurentei, în raport cu actele și lucrările dosarului și prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, înalta Curte a apreciat că hotărârea Băncii Naționale a României nr. 443 din 21 iunie 2004, este legală și temeinică și urmează a fi menținută.
Astfel cum s-a reținut prin Ordinul Viceguvernatorului Băncii Naționale nr. 237/2004, recurenta s-a făcut vinovată de încălcări repetate a prevederilor pct. 36 din Normele privind efectuarea operațiunilor de schimb valutar, anexă la Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 3/1997, după cum s-a consemnat în procesul-verbal nr. 1 din 2 martie 2004, întocmit de inspectorii Băncii Naționale a României.
Nu există nici o prevedere legală care să impună Băncii Naționale a României, ca autoritate de supraveghere în materie bancară, ca în cazul constatării unei norme legale să aplice în mod gradual sancțiunile prevăzute.
în aceste condiții, apreciind că faptele repetate ale recurentei de a comunica cu mari întârzieri, de 14 - 17 zile, situația operațiunilor de schimb valutar efectuate, prezintă gravitate, înalta Curte a apreciat că în mod just, Banca Națională a României a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 38 lit. b) din N.R.V. nr. 2, raportat la norma generală prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 101/1998, modificată, privind Statutul Băncii Naționale a României, sancțiune ce nu apare ca fiind nici excesivă și nici vădit disproporționată.
Nici critica recurentei, în sensul că Banca Națională a României nu i-ar fi notificat în trecut încălcări similare, nu este întemeiată și ca atare, nu poate fi primită, câtă vreme Banca Națională a României nu are legal obligația de a notifica caselor de schimb valutar, încălcările de lege comise. Mai mult, o asemenea susținere nu reprezintă în fond decât o recunoaștere în plus din partea recurentei, a conduitei sale și a încălcărilor constatate.
Pentru toate cele sus arătate, conform art. 312 C. proc. civ., recursul de față a fost respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României nr. 443 din 21 iunie 2004 și a Ordinului Viceguvernatorului, nr. 237 din 3 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3964/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4035/2005. contencios → |
|---|
