ICCJ. Decizia nr. 4256/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 306 din 17 februarie 2004, a admis acțiunea reclamantei SC T.E. SRL, formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Comerțului și C.N.R.M., a anulat decizia nr. 332625 din 24 aprilie 2003, emisă de A.N.R.M din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului și a obligat pârâta C.N.R.M. să îi emită reclamantei, autorizația de valorificare a deșeurilor metalice neferoase.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 17 aprilie 2003, reclamanta a solicitat emiterea autorizației de valorificare a deșeurilor metalice neferoase, conform O.U.G. nr. 16/2001, aprobată prin Legea nr. 465/2001, cerere ce i-a fost, însă, respinsă de C.N.R.M., prin decizia nr. 332625 din 24 aprilie 2002, cu motivarea că nu îndeplinește condițiile prevăzute de Normele metodologice aprobate prin Ordinul comun al ministrului industriei și resurselor și al ministrului administrației publice nr. 165/503/2001, emis în baza art. 9 din O.U.G. nr. 16/2001, privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile.
Mai exact, reclamantei i s-a comunicat și cu ocazia respingerii reclamației sale administrative, că nu îndeplinește condiția de-a deține în proprietate, platforme betonate de minim 500 mp/punct de lucru, hale de depozitare de min.1500 mp/punct de lucru, mijloace de transport și utilaje (instalații) de prelucrare a deșeurilor neferoase, precum și împrejurarea că are numai 37 de angajați cu contract de muncă, în vreme ce ordinul sus menționat prevede cerința unui număr de minim 30 de angajați, pentru fiecare punct de lucru.
Reținând că aceste condiții, prevăzute în normele aprobate prin Ordinul comun 265/503/2001, sunt mult mai restrictive decât cerințele cuprinse în O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deșeurilor, ca și în O.U.G. nr. 16/2001, acesta din urmă fiind actul normativ în temeiul și executarea cărui a fost emis ordinul, instanța de fond a constatat întemeiată excepția de ilegalitate a Ordinului comun nr. 265/503/2001, pentru încălcarea principiului ierarhiei actelor normative, consacrat de art. 4 din Legea nr. 24/2000. Drept urmare, apreciind că actele normative cu forță juridică superioară Ordinului comun nr. 265/503/2001 nu stabilesc condiții restrictive privind suprafața spațiilor de lucru, numărul de utilaje sau numărul de personal, referitoare la existența dreptului de proprietate asupra spațiilor amenajate, astfel cum o face acesta, instanța de fond a înlăturat din prezenta cauză, prevederile acestui ordin și a analizat îndeplinirea condițiilor de către societatea reclamantă, pentru obținerea autorizației de valorificare a deșeurilor metalice neferoase, exclusiv prin raportarea la dispozițiile O.U.G. nr. 16/2001 și ale O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deșeurilor.
Conform concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză și a înscrisurilor depuse de reclamantă, curtea de apel a apreciat că refuzul autorizării reclamantei, în vederea valorificării deșeurilor metalice neferoase, are caracter nejustificat, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 și art. 52 din Constituția României, încuviințând drept urmare, cererea formulată, astfel cum s-a menționat.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, recurentul-pârât Ministerul Economiei și Comerțului, criticând-o pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru interpretarea nelegală a actului dedus judecății, pentru depășirea de către instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești și pentru a nu se fi pronunțat asupra unor dovezi administrate și invocând în drept prevederile art. 304 pct. 5, 8, 9 și 10 precum și ale art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
în esență, în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta a arătat că instanța, în mod greșit, înlăturând prevederile Ordinului comun nr. 265/503/2001, a omis să citeze în cauză, în calitate de pârât, și Ministerul Administrației Publice, coemitent al actului administrativ respectiv, care, astfel, a fost lipsit de posibilitatea de a-și formula apărarea.
S-a mai susținut de către recurentă, că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, cenzurând actul normativ - O.U.G. nr. 16/2001, în baza căruia s-a eliberat actul administrativ, ceea ce reprezintă o imixtiune a autorității judecătorești, în sfera activității legislative, prin înlăturarea dreptului organului administrativ de a emite norme în aplicarea legii.
în fine, recurenta a mai criticat hotărârea instanței de fond, și pentru a fi dat o greșită și mai ales limitată interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 16/2001, prin referiri trunchiate la respectivele dispoziții legale, în scopul de a elimina fără temei aplicabilitatea acestui act normativ din cauză și a considera nelegal, că reclamanta îndeplinește cerințele legale, pentru a obține autorizația de valorificare a deșeurilor industriale reciclabile, deși constată că în realitate, aceste condiții nu sunt îndeplinite. Excepția de nelegalitate a fost greșit și nelegal admisă, prevederile O.G. nr. 78/2000 nefiind aplicabile în cauză și mai mult, în ipoteza că ar fi, dispoziția instanței cuprinsă în hotărârea atacată, creează confuzie și este lipsită de obiect, câtă vreme, potrivit acestui act normativ, reclamanta nici nu ar mai avea nevoie de o autorizație de valorificare emisă de C.N.R.M.
înalta Curte, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor recurentei, în raport cu probele administrate și cu prevederile legale incidente în cauză, a reținut că recursul de față este fondat, în limitele și pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.
A rezultat fără echivoc, din actele dosarului, că reclamanta-intimată SC T.E. SRL, înființată în anul 2001, este o societate care desfășoară activități în domeniul valorificării deșeurilor industriale reciclabile, care, până la apariția O.U.G. nr. 16/2001, privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, aprobată prin Legea nr. 465/2001, a beneficiat de o autorizație de funcționare emisă de C.N.R.M., în baza legislației atunci aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 11/2001, privind unele măsuri pentru achiziționarea metalelor neferoase, a aliajelor acestora și a deșeurilor neferoase reciclabile, precum și a H.G. nr. 262/2001, care reglementează măsurile privind achiziționarea metalelor neferoase și a deșeurilor neferoase reciclabile. La momentul respingerii O.U.G. nr. 11/2001, prin Legea nr. 600/2001 (M. Of. din 8.11.2001), domeniul gestionării deșeurilor industriale reciclabile a fost reglementat prin O.U.G. nr. 16/2001, devenită Legea nr. 465/2001, iar autorizațiile deja emise au rămas valabile până la data de 7 februarie 2003.
Conform prevederilor acestui din urmă act normativ, intimata-reclamantă s-a adresat autorității expres indicate în art. 8, respectiv C.N.R.M., aflată în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului (fost Ministerul Industriei și Resurselor), pentru eliberarea autorizației de valorificare, ce i-a fost, însă, refuzată, pe motiv că nu îndeplinește condițiile impuse în Ordinul comun nr. 265/503/2001, ce stabilește procedura pentru acordarea, prelungirea, suspendarea sau anularea autorizației de colectare a deșeurilor industriale reciclabile și, respectiv, a autorizației de valorificare, și care a fost emis, astfel cum expres se prevede în art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 16/2001.
înalta Curte a reținut că instanța de fond, printr-o greșită interpretare a prevederilor legale sus menționate, a admis excepția de ilegalitate a Ordinului nr. 265/503/2001, invocat pe cale incidentă în prezenta cauză, de intimata-reclamantă, apreciind că acesta conține prevederi și impune condiții suplimentare în raport cu acte normative cu forță legală superioară, respectiv O.U.G. nr. 16/2001 și O.U.G. nr. 78/ 2000, pentru următoarele argumente.
întâi este de menționat că O.U.G. nr. 78/2000, privind regimul deșeurilor (aprobată prin Legea nr. 426/2001), reprezintă o reglementare cu caracter general, inaplicabilă cauzei, în condițiile în care există o reglementare separată și vizând în mod expres numai gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, respectiv O.U.G. nr. 16/2001, ce are prevalență în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Așadar, greșit s-a făcut trimitere la prevederile acestui act normativ, apreciindu-se că ar trebui luate în considerare criteriile și condițiile impuse în această lege, apreciate a fi îndeplinite de intimata-reclamantă, pentru eliberarea autorizației solicitate, întrucât ele nu pot fi aplicate reclamantei, dat fiind obiectul specific de activitate al acesteia din urmă.
De altfel, astfel cum corect a sesizat și recurenta, O.U.G. nr. 78/2000 prevede alte autorități și alte proceduri, în cazul concret al reclamantei nefiind necesară nici măcar emiterea unei autorizații de către C.N.R.M., pentru că nu sunt stabilite competențe în sarcina sa.
înalta Curte a considerat relevant, în aceeași ordine de idei, și faptul că, anterior adoptării O.U.G. nr. 16/2001, intimata-reclamantă a fost beneficiara unei autorizații necesare desfășurării activității sale de colectare, prelucrare și valorificare deșeuri și resturi metalice reciclabile, emisă, însă, în conformitate cu prevederile altui act normativ (O.U.G. nr. 11/2001), deși la acel moment O.U.G. nr. 78/2000 era în vigoare.
în al doilea rând, înalta Curte a reținut greșita interpretare dată de instanța de fond, în sensul că Ordinul comun nr. 265/503/2001 conține prevederi și condiții suplimentare, în raport cu actul normativ în temeiul și executarea căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 16/2001, câtă vreme în cuprinsul acestuia nu există nici o secțiune, nici un articol care să prevadă care sunt, cel puțin, la nivel minimal, condițiile cerute a fi îndeplinite de solicitantul unei autorizații de valorificare.
Art. 5 din O.U.G. nr. 16/2001 conține prevederi referitoare, numai la obligațiile pe care le au deținătorii de deșeuri industriale, făcând o trimitere expresă la art. 8, care menționează expres că operațiunile de valorificare a deșeurilor industriale reciclabile pot fi desfășurate numai pe bază de autorizație de valorificare emisă de C.N.R.M.. în fine, art. 9 din același act normativ, stipulează că procedura de acordare a autorizației se stabilește prin norme emise de C.N.R.M., aprobate prin ordin al ministrului.
în atare situație, Ordinul comun nr. 265/503/2001 fiind emis prin voința legiuitorului și conținând o procedură de autorizare ce nu este cuprinsă ca atare, în corpul O.U.G. nr. 16/2001, nu apare ca fiind ilegal și nici nu trebuie înlăturat din cauza de față.
Apreciind, așadar, că Ordinul comun nr. 265/503/2001 este incident în cauză, înalta Curte reține, pe baza materialului probator administrat, că reclamanta-intimată nu îndeplinește condițiile conținute și impuse în vederea obținerii autorizației de valorificare deșeuri metalice neferoase, astfel cum a evidențiat, de altfel, și expertiza efectuată în cauză, împrejurare în raport cu care refuzul recurentei și al C.N.R.M., de a elibera autorizația, nu apare ca fiind nejustificat.
Față de toate cele menționate, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul de față, pentru și în considerarea argumentelor prezentate, modificând sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei-intimate, ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4263/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4238/2005. Contencios → |
|---|
