ICCJ. Decizia nr. 4339/2005. Contencios
| Comentarii |
|
La data de 3 mai 2005, contestatoarea Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2567, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 15 aprilie 2005, în litigiu cu intimata SC A.A. SA, invocând în drept prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2567 din 15 aprilie 2004, atacată prin prezenta contestație în anulare, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de intimata SC A.A. SA împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, nr. 1862/2004 și drept urmare, a anulat decizia nr. 301 din 8 septembrie 2003, emisă de D.G.S.C., precum și procesul-verbal de control nr. 1 din 28 iulie 2003, constatând că intimata nu datorează sumele de 4.790.713.829 lei reprezentând impozit pe profit și de 48.146.888.675 lei cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere și penalități, obligând organele fiscale la restituirea acestor sume către SC A.A. SA.
în esență, pentru a hotărî astfel, înalta Curte a reținut că recursul recurentei SC A.A. SA este întemeiat, întrucât a rezultat din actele și lucrările dosarului, că provizioanele în discuție au fost constituite potrivit Normelor Băncii Naționale a României și a prevederilor legale incidente, în limitele și modalitatea prevăzută de lege, ceea ce atrage deductibilitatea fiscală a acestora.
Prin contestația în anulare formulată, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., a pretins că soluția pronunțată de instanța de recurs sus-menționată, este rezultatul unei greșeli materiale, în ceea ce privește deductibilitatea fiscală a provizioanelor specifice de risc constituite cu încălcarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 335/1995, ca și cu privire la reținerea eronată a situației de fapt.
în fine, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a mai arătat că hotărârea instanței de recurs a fost pronunțată cu încălcarea jurisprudenței înaltei Curți, în această materie.
Examinând contestația în anulare de față, în lumina motivelor invocate și în raport cu prevederile legale incidente, înalta Curte a reținut că aceasta nu poate fi primită, pentru următoarele considerațiuni.
Contestația în anulare specială ca o cale extraordinară de atac, de retractare, reglementată de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., este admisibilă numai în situația în care soluția pronunțată prin hotărârea instanței de recurs care se atacă, în cazul de față decizia nr. 2567/2005, este rezultatul unei greșeli materiale.
Așa după cum în mod constant s-a cristalizat, atât în doctrină, cât și în practică, textul legal citat vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, erori care trebuie, însă, să fie evidente și în legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea greșită a unei cereri, ca netimbrată sau greșita respingere a unui recurs, ca tardiv formulat.
Greșeala materială la care se referă și pe care o are în vedere art. 318 C. proc. civ., în nici un caz nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici nu are în vedere rezultatul modului în care instanța a înțeles să interpreteze un text de lege, căci, dacă s-ar admite astfel, s-ar ajunge pe o cale ocolită la rejudecarea recursului.
în raport cu aceste considerațiuni, nici unul dintre motivele contestației în anulare de față nu poate fi primit, fiind posibil ca, în realitate, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală să fi urmărit a readuce în discuție probleme legate de fondul cauzei și de interpretarea legii aplicabile, ceea ce, însă, nu este legal admisibil, în cadrul procesual de față, pentru cele sus arătate.
O ultimă precizare, vizând jurisprudența înaltei Curți în materie, invocată, de asemenea, ca motiv al contestației în anulare de față, se impune, în ciuda faptului că nici acest motiv, ca atare, nu constituie o eroare materială, în sensul art. 318 C. proc. civ.
Jurisprudența înaltei Curți în această materie nu este în mod absolut constantă și uniformă într-un anume sens, în condițiile în care, potrivit H.G. nr. 335/1995 și a Normelor Băncii Naționale a României incidente, provizioanele de risc sunt, ca regulă, deductibile fiscal, dar numai în cazul în care sunt constituite cu respectarea cerințelor legii, ceea ce în mod firesc presupune examinarea condițiilor de fapt, concrete, în fiecare caz.
Așa fiind, este pe deplin posibil și întemeiat ca soluțiile la care pot ajunge instanțele, să difere de la o speță la alta, în funcție de împrejurările de fapt și condițiile specifice, diferite de la caz la caz, în aplicarea acelorași prevederi legale.
Pentru toate cele sus arătate, nefiind întrunite în cauza de față, condițiile legale de admisibilitate, cerute imperativ conform art. 318 C. proc. civ., în baza art. 320 din același cod, înalta Curte a respins contestația în anulare formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Conform art. 244 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC A.A. SA.
Potrivit alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., înalta Curte, conform prerogativelor legale conferite, a acordat numai cheltuielile de judecată, reprezentând în cazul de față, exclusiv onorariul de apărător, cu privire la care stabilește, prin apreciere, că au fost necesare și că au o valoare rezonabilă.
Așa fiind, în raport cu complexitatea cauzei de față și cu durata soluționării acesteia, pe parcursul a două termene de judecată, înalta Curte a stabilit suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din totalul solicitat de 10.774 RON, pe care contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală o va plăti intimatei SC A.A. SA.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4313/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4349/2005. Contencios → |
|---|
