ICCJ. Decizia nr. 4349/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 24 noiembrie 2003, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Satu Mare, să se dispună anularea hotărârii nr. 4504 din 17 septembrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta i-a respins în mod greșit cererea, deoarece Legea nr. 189/2000 nu exclude de la drepturile stabilite, persoanele strămutate din motive etnice.
Prin sentința civilă nr. 37/CA/2004 - PI din 19 ianuarie 2004, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantului B.G.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, nu rezultă că reclamantul ar fi fost strămutat într-o altă localitate, decât cea de domiciliu.
Totodată, instanța a concluzionat că declarația cu martori prezentați de reclamant nu poate constitui o probă concludentă, pentru admiterea acțiunii, deoarece reclamantul s-a mutat cu părinții, din municipiul Satu Mare, în localitatea în care s-a născut, ambele localități fiind situate pe teritoriul cedat Ungariei, în urma Dictatului de la Viena.
în consecință, s-a reținut că pârâta a apreciat în mod corect materialul probator existent la dosar și nu a fost încălcat nici un drept prevăzut în favoarea reclamantului.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul B.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 328 din 25 ianuarie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de B.G., a casat sentința atacată și în fond, a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Judecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 136/CA/2005 - PI din 25 aprilie 2005, a admis acțiunea reclamantului, a anulat hotărârea nr. 4504 din 17 septembrie 2003, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor B.I. și A.I., a rezultat că, în luna septembrie 1940, familia reclamantului a fost evacuată din casa în care locuiau în municipiul Satu Mare, de către fostul proprietar maghiar, fără ca acesta să le restituie suma cu care fusese cumpărată casa.
Curtea de Apel Oradea a considerat că reclamantul a făcut dovada evacuării din propria locuință din Satu Mare, ca urmare a persecuției etnice.
împotriva hotărârii pronunțate în fond după casare a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta susține că soluția pronunțată de instanța de fond este greșită, deoarece reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice, care ar fi determinat refugierea familiei reclamantului din municipiul Satu Mare, în localitatea Amați, situată la o distanță de câțiva kilometri, ambele localități fiind la acea dată sub ocupația hortystă.
Recurenta mai susține că, dacă ar fi existat, persecuția etnică ar fi determinat refugierea reclamantului și a familiei acestuia, în teritoriile care nu se aflau sub ocupația trupelor maghiare.
Totodată, în motivele de recurs se mai arată că refugierea familiei reclamantului în localitatea Amați nu s-a datorat persecuției etnice, ci faptului că fostul proprietar al imobilului cumpărat de părinții reclamantului, i-a evacuat.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean roman, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Atât din analiza textului ordonanței, cât și din cea a normelor de aplicare a acesteia, rezultă cu claritate că legiuitorul nu a condiționat ca locul de refugiu să fie situat pe un anumit teritoriu.
în toate situațiile în care își găsește aplicabilitatea ordonanța menționată, problema esențială o reprezintă persecuția etnică, și nu locul unde are loc refugierea persoanelor persecutate.
Declarațiile martorilor aflate la dosarul cauzei, evidențiază faptul că refugierea familiei reclamantului din Satu Mare, în localitatea Amați s-a făcut în condițiile în care fostul proprietar al imobilului, de etnie maghiară, a evacuat familia, fără a restitui suma de bani primită.
Mai mult decât atât, din declarația martorei B.I., dată în fața instanței de fond, la 25 aprilie 2005, rezultă că familia reclamantului a fost evacuată "de jandarmii unguri".
Survenită în luna septembrie 1940, în zona Ardealului de Nord, tocmai intrată sub ocupația regimului hortyst, ca urmare a Dictatului de Viena, evacuarea din locuință a fostului proprietar maghiar a determinat familia reclamantului să părăsească localitatea de domiciliu.
Se constată că instanța a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4339/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4341/2005. Contencios → |
|---|
