ICCJ. Decizia nr. 4351/2005. Contencios
Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 7 ianuarie 2005, reclamanta S.R. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 12823/9083 din 18 iunie 2004, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta a refuzat să-i recunoască drepturile stabilite prin Legea nr. 189/2000, deși a făcut dovada că, împreună cu familia, a fost strămutată din localitatea Aidemir - Bulgaria, în satul Almalîu, comuna Ostrov, județul Constanța, ca urmare a schimbului de populație stabilit prin Tratatul româno-bulgar, încheiat la Craiova, în septembrie 1940.
Prin sentința civilă nr. 598 din 1 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 12823/9083 din 18 iunie 2004, emisă de Casa de Pensii a municipiului București, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 7 septembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 iunie 2003.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă, fără tăgadă, că reclamanta a fost strămutată, în anul 1940, împreună cu mai mulți membri de familie, din localitatea Aidemir (Bulgaria), în România, satul Almalîu, comuna Ostrov, județul Constanța.
Totodată, instanța de fond a luat în considerare și faptul că sorei reclamantei, P.A., aflată în aceiași situație, i s-a recunoscut calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
în esență, se susține că reclamanta nu a făcut dovada localității de unde a fost strămutată și nici a perioadei în care s-a aflat în această situație.
De asemenea, recurenta critică faptul că instanța de fond a luat în considerare mijloace de probă care nu au fost prezentate comisiei de specialitate a pârâtei, înainte de emiterea hotărârii atacate în contencios administrativ.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean roman, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Potrivit prevederilor art. 61din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc se probă prevăzut de lege.
Prin întregul material probator administrat, reclamanta a făcut dovada că întrunește cerințele Legii nr. 189/2000, pentru a putea beneficia de drepturile conferite prin acest act normativ.
Declarația martorilor C.E. și V.S., autentificată la 3 martie 2005, precizează că reclamanta, împreună cu mai multe rude, au părăsit localitatea de domiciliu, Aidemir - Bulgaria, în septembrie 1940, stabilindu-se în satul Almalîu, comuna Ostrov, județul Constanța. Dintr-o declarație anterioară a acelorași martore, rezultă că reclamanta nu s-a mai reîntors în Bulgaria.
Nu poate fi primită critica din recurs, potrivit căreia prima instanță a procedat în mod greșit, administrând în cauză mijloace de probă suplimentare, care nu au fost prezentate pârâtei, înainte de emiterea hotărârii atacate.
în virtutea rolului său activ și ca urmare a faptului că normele procedurale permit acest lucru, instanța de fond a procedat corect, acceptând noile dovezi, în vederea aflării adevărului.
Pe cale de consecință, recursul declarat este nefondat, fiind respins.
← ICCJ. Decizia nr. 4350/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4371/2005. Contencios → |
---|