ICCJ. Decizia nr. 4374/2005. Contencios

Prin acțiunea înregistrată la 26 aprilie 2004, SC K. SA a solicitat anularea deciziei nr. 422 din 15 octombrie 2003, emisă de A.N.R.E., ca fiind nelegală și netemeinică.

în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a dispus, prin decizia contestată, majorarea tarifelor la energia electrică, cu cca. 60% și că a solicitat pârâtei, să-i comunice elementele concrete care au stat la baza calculării noului tarif, la care nu a primit nici un răspuns.

Mai arată că SC R. SA nu desfășoară activitate de distribuție, ci numai de transformare a energiei electrice, neavând pe platforma I.M.G.B., rețele de distribuție proprii, iar tarifele care trebuiau să fie aprobate de A.N.R.E., sunt tarife de transformare, nu de distribuție, pârâta aprobând tarife exagerat de mari față de serviciile prestate.

Pârâta a formulat întâmpinare, în care menționează că acțiunea a fost tardiv introdusă, iar pe fondul cauzei arată că interpretarea serviciului prestat de SC R. SA, pe platforma I.M.G.B., ca fiind serviciu de distribuție, este corectă și că tarifele pentru serviciul prestat de această societate, s-au calculat în baza costurilor justificate, proprii acesteia.

Excepția tardivității acțiunii a fost respinsă de instanță, prin încheierea ședinței publice de la 9 iunie 2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 203 din 2 februarie 2005, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că în baza unei metodologii emise de pârâtă, tarifele pentru serviciul de distribuție a energiei electrice la înaltă tensiune și livrată sub-consumatorilor la barele medii tensiune, aplicate de SC R. SA, pe platforma I.M.G.B., se stabilesc pe baza unor date prognozate, care nu pot fi atestate de realizări efective și documente contabile primare.

Reține și că pârâta a tratat cheltuielile cu amortizarea, ca niște cheltuieli, nu ca investiții la mijloace fixe, fiind corect luate în considerare la fundamentarea și stabilirea tarifelor de distribuire a energiei electrice, pentru serviciul prestat de SC R. SA.

Mai reține că serviciul prestat pe platforma I.M.G.B., de către SC R. SA, este un serviciu de distribuție, nu de transformare a energiei electrice, neputând reține concluziile consemnate în raportul de expertiză contabilă.

Pârâta a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că instanța de fond și-a fundamentat hotărârea pe reglementări inexistente, nu pe dispozițiile art. 2 și 56 din Legea nr. 318/2003 și ale deciziei nr. 78/1999 a Președintelui A.N.R.E., de aprobare a Metodologiei de stabilire a tarifului pentru serviciul de distribuție a energiei electrice, care prevăd că tarifele, prețurile și taxele la energia electrică se stabilesc prin luarea în considerare a costurilor justificate pe baza legislației financiar-contabile în vigoare, ceea ce nu s-a avut în vedere de către instanță.

Printr-un alt motiv de recurs, susține că instanța nu a luat în considerare probele administrate în cauză, din care rezultă concluzia că pârâta a emis decizia, cu încălcarea flagrantă a actelor normative incidente în materie, instanța neținând cont nici de raportul de expertiză la care nici o parte nu a formulat obiecțiuni și din care rezultă că nu există documente justificative de efectuare a investițiilor și nici de punere în funcțiune, iar cheltuielile cu reparațiile nu puteau fi introduse în tarif, pentru că nu au documente justificative la bază și nici dovada punerii în funcțiune.

Motivul trei de recurs se referă la preluarea în totalitate de către instanță, a susținerilor pârâtei, cu toate că acestea nu au o bază legală.

Ultimul motiv de recurs privește aprecierea eronată a serviciului prestat de SC R. SA, pe platforma I.M.G.B., ca fiind de distribuție, când, în realitate, este de transformare a energiei electrice, pentru că acea societate este numai proprietara stațiilor de transformare, iar cablurile prin care se transmite energia electrică, sunt proprietatea reclamantei.

Intimata A.N.R.E. a formulat întâmpinare, susținând că instanța trebuia să respingă acțiunea, ca tardiv formulată, deoarece recurenta-reclamantă a luat cunoștință de conținutul deciziei contestate, în luna decembrie 2003, iar acțiunea s-a introdus în luna mai 2004, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 318/2003.

în ce privește motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, consideră că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul să fie respins ca atare.

Analizând hotărârea recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, ca și din oficiu, în baza prevederilor art. 3041C. proc. civ., se reține că recursul este nefondat și urmează să fie respins, dar cu o motivare suplimentară față de cea a instanței de fond.

Se reține, astfel, că prima instanță a respins nejustificat excepția de tardivitate a promovării acțiunii.

Decizia nr. 422 din 15 octombrie 2003, a Președintelui A.N.R.E., a fost comunicată la SC R. SA, destinatarul acesteia, care, la rândul ei, a notificat pe recurentă, prin adresa nr. 4300 din 8 decembrie 2003, astfel că în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, acest ordin putea fi contestat de recurentă, în termen de 30 de zile de la notificare, la Curtea de Apel București.

Acțiunea de față a fost expediată prin mandat poștal, de către recurenta-reclamantă, la 22 aprilie 2004, deci mult peste termenul de 30 de zile menționat mai sus.

Motivarea instanței de fond pentru respingerea excepției de tardivitate, făcută în sensul că termenul de 30 de zile începe să curgă de la data când A.N.R.E. a comunicat decizia către reclamantă, nu de la data comunicării acestei decizii către SC R. SA, nu poate fi reținută, deoarece art. 9 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, prevede curgerea termenului de atacare la instanță, fie de la data publicării ordinului contestat în Monitorul Oficial, fie de la data notificării părții interesate.

Or, recurenta-reclamantă a fost notificată la 8 decembrie 2003 și de la acea dată curgea termenul legal de 30 de zile în interiorul căruia trebuia să promoveze acțiunea de față, ceea ce nu a făcut.

Dar, nici pe fondul cauzei cererea nu putea fi primită, instanța de fond făcând o justă apreciere a probelor, cu o motivare corespunzătoare, astfel că nu se mai impune analizarea detaliată a motivelor de recurs.

Cu precizările făcute prin prezenta decizie, în completarea motivării sentinței, reținându-se că măsura respingerii acțiunii este cea legală, recursul a fost respins ca nefondat, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4374/2005. Contencios