ICCJ. Decizia nr. 4353/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 iunie 2003, Colegiul Medicilor Iași a chemat în judecată C.N.A.S., solicitând desființarea deciziei nr. 139 din 11 martie 2003 și suspendarea efectelor acestui act administrativ, până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia atacată, pârâta încalcă dispozițiile O.U.G. nr. 150/2002, impunând un anumit asigurator și un anumit tip de asigurare pentru furnizorii de servicii medicale.
Prin încheierea din 31 iulie 2003, Curtea de Apel Iași a admis cererea de suspendare a punerii în executare a deciziei nr. 139/2003, emisă de Președintele C.N.A.S., până la data de 1 septembrie 2003 și întrucât ulterior acestei date, reclamantul nu a mai solicitat suspendarea executării deciziei atacate, Curtea nu a mai analizat acest capăt al cererii.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 9/CA din 22 ianuarie 2004, a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) și art. 64 lit. p) din O.U.G. nr. 150/2002, reglementarea sistemului de asigurări de răspundere civilă constituie prerogative ale pârâtei, iar prin decizia atacată, C.N.A.S. a reglementat unitar sistemul de asigurări de răspundere civilă în condiții legale, fără a se vătăma drepturile sau interesele furnizorilor de servicii medicale aflați în contract cu pârâta.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Colegiul Medicilor Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Critica formulată de recurentul-reclamant vizează atât capătul de cerere privind suspendarea executării actului atacat, cât și cel privind fondul pricinii.
Cu privire la cererea de suspendare se susține că în mod greșit instanța de fond nu a reanalizat acest capăt de cerere, în condițiile în care nu s-a renunțat expres la acesta.
Referitor la fondul cauzei, recurentul apreciază că în mod greșit instanța de fond nu a reținut că reglementarea unitară a sistemului asigurărilor de răspundere civilă conferită prin lege, C.N.A.S, este transformată, prin intermediul deciziei nr. 139/2003, "într-un monopol, într-o manifestare autocrată care ignoră cele mai elementare dispoziții ale dreptului civil în materia încheierii actelor juridice", încălcându-se și dispozițiile O.U.G. nr. 150/2002.
Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu toate probele administrate și dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la primul motiv de recurs, se reține că suspendarea executării actului administrativ în accepțiunea art. 9 din Legea nr. 29/1990, este o măsură de excepție, care se poate solicita de parte și se poate acorda de instanță, în condiții strict prevăzute de lege.
Ca o chestiune prealabilă, este de remarcat că în materia contenciosului administrativ, atât în situația în care cererea de suspendare a fost formulată distinct de acțiune, cât și în situația în care aceasta constituie un capăt al cererii de chemare în judecată pentru anularea actului, hotărârea prin care se soluționează cererea, poate fi atacată cu recurs, încheierea pronunțată neavând caracterul unei încheieri premergătoare în sensul art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
în cauză, se constată că prin încheierea din 31 iulie 2003, Curtea de Apel Iași a dispus suspendarea executării deciziei nr. 139/2003 a C.N.A.S., până la data de 1 septembrie 2003, încheiere executorie de drept și neatacată cu recurs. Prin urmare, nu are nici o relevanță juridică împrejurarea că cererea s-a formulat și distinct de acțiunea în anulare și în cadrul acesteia, esențial fiind faptul că instanța s-a pronunțat cu privire la suspendarea executării actului.
Totodată, faptul că recurentul-reclamant nu a atacat încheierea respectivă, echivalează cu lipsa sa de interes în a susține cererea și ulterior pronunțării asupra acesteia.
Prin urmare, instanța de fond în mod corect nu a mai analizat acest capăt de cerere, în raport cu lipsa de obiect și de interes arătate.
Cu privire la motivele de recurs ce vizează fondul pricinii, se reține că decizia nr. 139 din 1 martie 2003, emisă de Președintele C.N.A.S., a fost dată în temeiul dispozițiilor legale cuprinse în O.U.G. nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului asigurărilor sociale de sănătate, respectiv în baza dispozițiilor art. 39 alin. (2), ale art. 64 lit. e) și p) și ale art. 77 alin. (2) din acest act normativ.
Prin această decizie au fost stabilite câteva societăți de asigurare-reasigurare, acreditate să încheie asigurări de răspundere civilă profesională, cu furnizorii de servicii medicale și farmaceutice aflați în contract cu casele de asigurări de sănătate din subordinea C.N.A.S.
Susținerea recurentei, în sensul că prevederile acestei decizii vin în contradicție cu dispozițiile O.U.G. nr. 150/2002, este neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. p) din acest act normativ.
Astfel, potrivit dispoziției legale mai sus invocate, una din atribuțiile C.N.A.S. este și aceea de a "reglementa în mod unitar sistemul de asigurări de răspundere civilă", ceea ce presupune că C.N.A.S. are drept prerogativă reglementarea sistemului de asigurări de răspundere civilă.
în cadrul acestei prerogative legale a fost emisă și decizia a cărei anulare se solicită, stabilirea unui număr limitat de societăți de asigurare-reasigurare fiind de natură a oferi o garanție a suportării eventualelor daune, având în vedere criteriile stabilite pentru acreditarea acestor societăți (art. 3 din decizia nr. 139/2003; Anexele nr. 1 - 4).
în plus, adresa nr. RS 165 din 14 mai 2003 a Consiliului Concurenței, atât prin formă (semnată doar de un director, iar nu de președintele autorității respective), cât și prin conținut (nefiind un act administrativ, deci un act juridic emis în baza Legii nr. 21/1996, de natură a produce efecte juridice prin el însuși), este lipsită de relevanță juridică cu privire la aspectele legate de un eventual monopol sau de existența unor înțelegeri prin care se încalcă mediul concurențial, în sensul art. 6 din legea concurenței.
Susținerea recurentului, în sensul că nici o dispoziție legală nu prevedea obligarea încheierii contractelor de asigurare civilă, doar cu anumite societăți, este, de asemenea, neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare.
în acest sens, potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, "furnizorii de servicii medicale sunt obligați să prezinte la încheierea contractului cu casa de asigurări, asigurări de răspundere civilă în domeniul medical în concordanță cu tipul de furnizor. Societățile de asigurări care oferă asigurări de răspundere civilă în domeniu medical, trebuie să fie autorizate și să posede un contract de reasigurare".
Rezultă, astfel, cu certitudine, din cuprinsul legii, că furnizorii de servicii medicale nu pot încheia contracte de asigurări de răspundere civilă cu orice societate de asigurare, ci numai cu acelea care întrunesc condițiile prevăzute de lege. în acest sens a fost emisă și decizia nr. 139/2003, care face obiectul prezentei cauze.
Prin urmare, în raport cu cele mai sus reținute și în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, soluția pronunțată fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în materie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4360/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4346/2005. contencios → |
|---|
