ICCJ. Decizia nr. 4389/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 12 august 2004, S.S. a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice Giurgiu și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestor autorități publice la plata tuturor drepturilor salariale corespunzătoare funcției de director general adjunct - consilier categoria A, clasa I, gradul I, a indemnizației de conducere în cota de 25%, cu menținerea celorlalte elemente salariale, a stimulentelor financiare, precum și a altor drepturi bănești în cuantum actualizat, sume de bani aferente funcției în care a fost numită prin Ordinul nr. 250 din 1 martie 2001, emis de pârâtul secund.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a contestat în termen legal, Ordinul nr. 301 din 2 martie 2001, prin care Ministerul Finanțelor Publice a modificat pct. 2 al Ordinului nr. 250/2001 și în consecință, a rămas în vigoare acest ultim act administrativ, prin care fusese numită în funcția de director general adjunct - consilier categoria A, clasa I, gradul I, în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Giurgiu, cu un salariu de bază de încadrare de 4.000.000 lei, o îndemnizație de conducere în cotă de 25% și menținerea celorlalte elemente salariale.
Deși a solicitat în mod repetat pârâților, să procedeze la reintegrarea sa în funcția ocupată anterior și să-i plătească drepturile salariale cuvenite, cererile respective au rămas fără rezultat, până în prezent.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 283 lit. c), art. 284 alin. (2) C muncii, cele cuprinse în Legea nr. 188/1999, precum și cele ale art. 274 C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 3291 din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca tardiv formulată.
în esență, instanța a reținut că această soluție se impune, întrucât reclamanta a primit răspuns la cererea sa, cu adresa nr. 212453 din 11 iulie 2003, prin care Ministerul Finanțelor Publice i-a răspuns că nu se poate da curs solicitării formulate. De la data respectivă a început să curgă termenul de decădere de 1 an, prevăzut de art. 5 alin. final al Legii nr. 29/1990, pentru exercitarea dreptului la acțiune.
S-a apreciat, de asemenea, că instanța nu poate fi "legată de temeiul juridic indicat de părți conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ." și că cererii nu-i sunt aplicabile nici dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 297/1990, nici cele conținute în art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta S.S.
Recurenta a susținut că în mod eronat, prima instanță a avut în vedere data de 11 iulie 2003, pentru calculul termenului de 1 an prevăzut de art. 5 alin. ultim din Legea nr. 29/1990, atunci în vigoare.
Că, atât timp, cât nu s-a făcut dovada că a luat cunoștință de răspunsul negativ al Ministerului Finanțelor Publice (adresa nr. 212453/2003), la data de 11 iulie 2003, termenul de decădere mai sus indicat nu putea curge din acea zi.
Recursul este nefondat, dar nu pentru considerentele reținute în motivarea sentinței, ci în sensul argumentelor ce vor fi dezvoltate în cele ce urmează.
Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a conținutului acțiunii, obiectul litigiului dintre părți costă în pretenția reclamantei S.S., la plata mai multor sume de bani, reprezentând drepturi salariale cuvenite ca urmare a reintegrării sale într-o funcție publică de conducere, anume aceea de director general adjunct al Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului Giurgiu.
Cu un asemenea obiect patrimonial, cererii îi sunt aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea nr. 29/1990, precum și cele ale Decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, iar nu prevederile art. 5 alin. ultim din aceea lege organică, astfel cum eronat a reținut curtea de apel.
Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii în anulare, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
Prin urmare, în speță, termenul general de prescripție (de 3 ani), consacrat prin cel de al doilea act normativ pentru exercitarea dreptului la acțiune al reclamantei, a început să curgă la data de 14 martie 2001, când aceasta a contestat în justiție, legalitatea Ordinului nr. 301 din 2 martie 2001, emis de pârâtul secund, de retrogradare în funcție, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 470 din 11 aprilie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.
La data respectivă, S.S. a cunoscut sau, indiscutabil, trebuia să cunoască, atât existența, cât și întinderea prejudiciului material cauzat prin actul administrativ, nelegal.
Ținând seama de această împrejurare, dar și de data sesizării instanței de judecată (12 august 2004), se constată că acțiunea în pretenții formulată de reclamantă a fost introdusă tardiv.
Cu motivarea din prezenta decizie, care va substitui considerentele redate în sentință, înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea recursului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4388/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4390/2005. Contencios → |
|---|
