ICCJ. Decizia nr. 4396/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 10 martie 2004, reclamanta P.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 6894 din 31 octombrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamanta a arătat că are calitatea de persoană refugiată, în sensul prevăzut de legea menționată, iar pârâta i-a respins în mod greșit cererea de acordare a drepturilor compensatorii cuvenite.
Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 81/CA/2004 - PI din 2 februarie 2004, a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de refugiată, întrucât din probele dosarului nu rezultă că mama acesteia l-a urmat pe soț în refugiu, dând naștere la încă doi copii pe teritoriul cedat, S.F. și S.M. și că declarațiile martorilor sunt contradictorii.
Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței amintite a fost admis de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7534 din 12 octombrie 2004, hotărârea fiind casată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceiași instanță, în vederea suplimentării probatoriului cu privire la situația de fapt.
Judecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 127/CA/2005 - PI din 25 aprilie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 6894/2003 și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
împotriva acestei din urmă sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada unei persecuții etnice și nici a situației de strămutare sau de refugiu, cum impune legea, iar instanța nu a lămurit prin audierea aceluiași martor care a dat o declarație contradictorie, neconcordanțele existente în acest dosar.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
Din probele administrate, respectiv acte și declarații de martori, rezultă că intimata-reclamantă a dovedit că, în luna noiembrie 1941, împreună cu părinții, M.S. și F.S. și cei 16 frați s-au refugiat din comuna Ponoare, județul Bihor, localitate cedată Ungariei, în localitatea Vârfuri de Beiuș, unde au rămas până în aprilie 1945.
Astfel, din extrasul nr. C/2382 din 26 noiembrie 2003, eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că tatăl reclamantei figurează în indexul cu evidența refugiaților români din Ungaria, întocmit anterior datei de 18 mai 1942.
O dovadă suplimentară, în condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002, pentru realitatea, motivul și durata persecuțiilor o constituie și declarațiile martorilor L.A. și N.T.
Nu are relevanță pentru stabilirea adevărului, a situației reale de fapt, împrejurarea că în dosarul fratelui intimatei, S.G., martorul N.T. a susținut că refugiul familiei ar fi avut loc în perioada octombrie 1940 - martie 1945, după cum, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, după casare, sunt irelevante și declarațiile martorilor P.I. și M.F., care au fost date în dosarul lui S.F., care nu este fratele intimatei, acesta având alți părinți decât ea.
în consecință, față de dovezile de la dosar, se reține că sentința atacată este legală și temeinică, considerent pentru care recursul declarat în cauză este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4395/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4384/2005. Contencios → |
|---|
