ICCJ. Decizia nr. 4440/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 14 noiembrie 2001, reclamanta SC C.M. SRL Cisnădie a solicitat anularea subpct. 4 lit. a) al pct. 3 cap. 3 din procesul-verbal întocmit la 6 iunie 2001, de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu și a deciziei nr. 1457 din 27 septembrie 2001, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și obligarea pârâților la restituirea sumei de 550.446.937 lei.
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că prin actele administrate a fost obligată nelegal să plătească T.V.A. în sumă de 550.446.937 lei pentru operațiunile de export efectuate. Reclamanta a învederat că operațiunile respective beneficiază de cota zero T.V.A. prevăzută în art. 17 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, dar pârâții au interpretat greșit dispozițiile legale, considerând că această facilitate nu este aplicabilă în cazul depășirii termenelor de încasare a contravalorii exporturilor.
Prin sentința civilă nr. 346 din 12 decembrie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că reclamanta nu a încasat valoarea exporturilor din perioada februarie - aprilie 2001, în termenele indicate în declarațiile de încasare valutară și prin aceasta, a încălcat prevederile art. 17 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000 și pct. 9.3 din H.G. nr. 401/2000, nefiind îndreptățită să beneficieze de cota zero T.V.A.
Recursul declarat împotriva acestei sentințe, de reclamantă, a fost admis prin decizia nr. 1.345 din 2 aprilie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. Instanța de recurs a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, cu motivarea că fondul pricinii a fost judecat cu încălcarea dreptului la apărare al societății reclamante, care pentru termenul din 12 decembrie 2002, solicitase amânarea cauzei, în vederea angajării unui apărător, iar cererea sa nu a fost discutată în ședința publică de la acel termen.
în fond după casare, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a pronunțat sentința civilă nr. 397 din 6 noiembrie 2003, prin care a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 1.457 din 27 septembrie 2001 și subpct. 4 lit. a) al pct. 3 cap. 3, intitulat T.V.A., din procesul-verbal întocmit la 6 iunie 2001 și a obligat pârâții, să restituie reclamantei, suma de 550.446.937 lei, reprezentând T.V.A.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pentru încasarea contravalorii exporturilor efectuate, reclamanta a depus declarațiile de încasare valutară, la bănci autorizate de Banca Națională a României, îndeplinind condiția prevăzută de lege pentru a beneficia de cota zero T.V.A.
împrejurarea că, la data controlului, reclamanta nu încasase sumele din facturile externe, nu a fost considerată de instanța de fond, ca un motiv de plată a T.V.A. aferentă bunurilor exportate, cu motivarea că sumele respective nu se consideră neîncasate, întrucât pentru recuperarea lor de la partenerii externi au fost formulate acțiuni în justiție.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, în nume propriu și în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală și netemeinică și pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
Recurenții au susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 lit. b) pct. a din O.U.G. nr. 17/2000, pct. 3.9 și 9.9 din H.G. nr. 401/2000, care prevăd printre documentele justificative pentru cota zero T.V.A., și dovada introducerii în bancă, a declarației de încasare valutară sau, după caz, a încasării contravalorii mărfii în valută, dacă rambursarea T.V.A. s-a solicitat după expirarea termenului de încasare a valutei prevăzut în declarația de încasare valutară, așa cum este cazul intimatei.
Recurenții au arătat că la pronunțarea hotărârii atacate, instanța de fond a considerat greșit că sumele pentru care s-au formulat acțiuni în justiție, nu constituie sume neîncasare potrivit Instrucțiunilor nr. 1586/1995, ale Ministerului Finanțelor, dat fiind că acest act administrativ este caduc, urmare a abrogării O.G. nr. 18/1994, în aplicarea căreia a fost emis.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., Curtea a respins prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 17 lit. b) pct. a din O.U.G. nr. 17/2000, în România se aplică o cotă zero de T.V.A. pentru exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor, efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.
Recurenții nu au contestat realitatea operațiunilor de export efectuate în nume propriu de societatea intimată, în perioada februarie - aprilie 2001 și nici faptul că, pentru încasarea valorii în valută a mărfurilor exportate, declarațiile de încasare valutară au fost depuse la bănci autorizate de Banca Națională a României.
în actele administrative întocmite de recurenți s-a reținut, însă, că, pentru a beneficia de cota zero T.V.A., intimata trebuia să încaseze valuta, în termenele prevăzute în declarațiile de încasare valutară sau în contractele de export.
Instanța de fond a constatat judicios nelegalitatea actelor pe care recurenții le-au întocmit în acest sens, deoarece dispozițiile O.U.G. nr. 17/2000 nu prevăd o asemenea condiție pentru aplicarea cotei 19% de T.V.A., în cazul nerespectării termenelor de încasare în valută a contravalorii exporturilor.
Recurenții au invocat neîntemeiat, dispozițiile pct. 9.3 și 9.9 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, aprobate prin H.G. nr. 401/2000. Condiția impusă și de această reglementare pentru aplicarea cotei zero de T.V.A., este aceea ca valuta aferentă exporturilor să fie încasată în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României, iar intimata a dovedit îndeplinirea condiției, prin depunerea facturilor externe și a declarațiilor de încasare valutară la A.B. SA, sucursala Sibiu.
în hotărârea atacată, s-a reținut corect că textele de lege aplicate de recurenți în actele de control, nu condiționează aplicarea cotei zero de T.V.A., de încasarea valutei în termenele prevăzute în declarațiile de încasare valutară sau în contractele de export.
De asemenea, hotărârea instanței de fond s-a întemeiat corect pe Instrucțiunile nr. 15086/1995 ale Ministerului Finanțelor, potrivit cărora sumele în litigiu nu sunt considerate neîncasate. Caducitatea acestor instrucțiuni a fost invocată neîntemeiat, întrucât abrogarea actului normativ în baza căruia au fost emise, O.G. nr. 18/1994, a intervenit la o dată ulterioară actelor de control contestate în cauză, și anume, la data intrării în vigoare a O.G. nr. 34/2003.
Față de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Curtea a respins, ca nefondat, prezentul recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4461/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4463/2005. Contencios → |
|---|
