ICCJ. Decizia nr. 4493/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 223 din 8 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului N.H., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini și având ca obiect anularea adresei acestei autorități, nr. 634302 din 26 august 2004, prin care a fost menținută măsura returnării și interdicției de intrare în România, a reclamantului, pe o perioadă de 2 ani.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut că potrivit Legii nr. 29/1990 și ale O.U.G. nr. 194/2002, este învestită cu soluționarea unei acțiuni prin care reclamantul atacă în realitate refuzul autorității pârâte de a-i reduce durata interdicției de intrare în România, instituită odată cu măsura returnării, conform art. 102 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002.
Curtea a constatat că refuzul rezolvării cererii reclamantului de către pârâtă, nu are caracter nejustificat, întrucât acestuia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 102 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2004, potrivit cu care străinul care nu mai are drept de ședere pe teritoriul României, trebuie să aibă inițiativa reîntoarcerii sale în țara de origine, înainte ca autoritățile competente să dispună măsuri în acest sens.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamantul, invocând prevederile art. 304 alin. (8), (9) și (10) C. proc. civ. și criticând hotărârea instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
în esență, prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susține că îi sunt aplicabile prevederile art. 102 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora în cazul reîntoarcerii voluntare a unei persoane străine, cuantumul duratei interdicției de intrare în România se reduce la jumătate. Așa fiind, interdicția de intrare în România pe o durată de 2 ani, luată împotriva sa de intimata-pârâtă, împreună cu măsura returnării, motivat de faptul că locuiește ilegal în România, trebuia redusă de instanța de fond, la 1 an, dacă s-ar fi făcut o corectă interpretare și aplicare a textului legal incident.
în fine, recurentul-reclamant a mai criticat hotărârea instanței de fond, pentru a nu fi analizat și evaluat corespunzător actele din care rezultă că este căsătorit din data de 17 decembrie 2004, cu T.A., de cetățenie română, căsătoria fiind încheiată în Turcia.
Recursul este nefondat.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs și a criticilor invocate de recurentul-reclamant, în raport cu probele administrate, dar și cu prevederile legale incidente, înalta Curte a reținut că aceasta este legală și temeinică și urmează a fi menținută pentru următoarele considerațiuni.
Astfel după cum a rezultat din actele dosarului, recurentul-reclamant a locuit legal pe teritoriul României, numai până la data de 20 noiembrie 2001, când i-a expirat dreptul de ședere și drept urmare, la 19 ianuarie 2002 i s-a acordat o viză de ieșire valabilă până la 3 februarie 2002, care, de asemenea, a fost nesocotită.
Recurentului-reclamant i-a fost refuzată și cererea de acordare a statutului de refugiat, măsură definitivă și irevocabilă la data de 22 aprilie 2004 și deși, potrivit O.G. nr. 102/2000, avea obligația de-a părăsi teritoriul României, în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sus menționate, a continuat să locuiască ilegal în România.
în fine, autoritățile l-au luat pe recurent în custodie publică, la data de 29 iunie 2004, întrucât a fost depistat cu ședere ilegală, iar la data de 11 august 2004 a fost returnat.
După cum în mod just a reținut și instanța fondului, împrejurarea că recurentul-reclamant și-a cumpărat biletul de avion pentru data de 11 august 2004 nu atrage aplicabilitatea art. 102 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 și nu face obiectul reîntoarcerii voluntare, care se aplică numai în cazul străinilor împotriva cărora nu a fost deja instituită o măsură de îndepărtare de pe teritoriul României, așa cum s-a dispus față de recurentul-reclamant la 29 iunie 2004.
în fine, înalta Curte a reținut că și împrejurarea evidențiată și prin motivele de recurs, constând în căsătoria cu o persoană de cetățenie română, intervenită ulterior datei returnării, respectiv la 17 decembrie 2004, nu este de natură să atragă aplicabilitatea art. 102 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 privind întoarcerea voluntară, putând în schimb constitui un element de fapt semnificativ, în calificarea ulterioară a statutului său ce va putea fi valorificat de recurent după expirarea perioadei de 2 ani pentru care s-a dispus măsura interdicției de intrare a sa în România.
în raport cu cele arătate, conform art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul de față, cu consecința menținerii hotărârii temeinice pronunțată de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4507/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4503/2005. Contencios → |
|---|
