ICCJ. Decizia nr. 45/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 45/2005
Dosar nr. 1653/2004
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1914 din 17 noiembrie 2003, a respins ca nefondată, acţiunea reclamantului M.O., formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, prin care s-a solicitat anularea deciziei de imputare nr. 9 din 14 aprilie 2003, emisă de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor de pe lângă Ministerul Apărării Naţionale şi prin care i s-a imputat reclamantului, suma de 7.398.435 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut din cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă, că reclamantul, în calitatea sa de contabil-şef al U.M. 02307 Timişoara, a contribuit la producerea pagubei create unităţii, urmare a unor contracte încheiate cu furnizori de lemne de foc, prin aceea că a avizat plata sumelor stabilite prin aceste contracte, deşi produsele nu fuseseră livrate, ca şi datorită faptului că furnizorilor nu le-au fost solicitate penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere prevăzute, astfel că în mod corect s-a reţinut răspunderea materială.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs, reclamantul M.O., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi pentru a fi fost pronunţată cu încălcarea dreptului său de apărare.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul a precizat că în mod nejustificat instanţa a înlăturat apărările sale referitoare la avizarea efectuării plăţilor către furnizorii de lemne, numai pe baza documentelor justificative, acestea fiind singurele condiţii legale cerute pentru avizare, în condiţiile în care, potrivit fişei postului său, nu era obligat să procedeze la constatarea existenţei faptice a mărfii recepţionate de gestionari, mai cu seamă că nici nu a avut cunoştinţă şi nici nu a semnat actele adiţionale la contractele de furnizare.
Recurentul a mai arătat că instanţa de fond i-a respins acţiunea, reţinând că nu a depus probe în dovedirea susţinerilor sale, ignorând, însă, faptul că principalele documente care îl disculpă, respectiv avizele de însoţire a mărfii, facturile, nota de recepţie şi constatare diferenţe, actele adiţionale la contracte şi procesul-verbal de custodie, sunt în posesia pârâtei, el nemaiavând acces la acestea, întrucât şi-a schimbat locul de muncă.
Examinând soluţia pronunţată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate, ca şi pe baza prevederilor legale incidente în cauză, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerente expuse în cele ce urmează.
Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată, acţiunea reclamantului-recurent, reţinând că acesta nu a făcut dovada unei alte situaţii de fapt, decât cea rezultată din cuprinsul procesului-verbal de cercetare administrativă încheiat la 11 iunie 2002, acesta fiind, de altfel, singurul document depus la dosar de către pârât, ca făcând parte din cele ce au stat la baza emiterii deciziei atacate, conform art. 10 din Legea nr. 29/1990.
Curtea de Apel, ca instanţă de fond, ce şi-a fundamentat hotărârea pronunţată pe acest document, a nesocotit, însă, prevederile art. 129 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., în sensul că nu a solicitat pârâtului-intimat să prezinte explicaţii, documente şi orice informaţii care ar fi condus la stabilirea unei corecte şi documentate situaţii de fapt.
Nu s-au depus la dosar şi nu s-a stăruit pentru administrarea unor astfel de probatorii, deşi şi recurentul-reclamant, prin precizările depuse la data de 1 august 2003, le-a solicitat în mod expres. Este vorba de documentele menţionate şi în procesul-verbal de cercetare administrativă, respectiv contractele de furnizare în discuţie, actele adiţionale la acestea, procesul-verbal de custodie, inventarul materialului lemnos la 31 decembrie 2001, documente care toate se află în posesia pârâtului-intimat şi pe care acesta din urmă s-a bazat atunci când a emis Decizia de imputare contestată.
Neprocedând în acest mod, chiar în condiţiile în care reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care practic preia automat şi neverificat argumentele pârâtului-intimat, fiind încălcate, aşa cum s-a arătat, nu numai prevederile art. 129 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., dar şi dreptul la apărare al reclamantului, ale cărui solicitări vizând depunerea de către pârâtă, a actelor aflate în posesia sa, au fost nesocotite.
Faţă de cele mai sus arătate, în conformitate cu prevederile art. 312 - 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de faţă, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea administrării şi completării probatoriului în sensul arătat, reţinându-se şi solicitările părţilor, ca şi orice alte eventuale cereri adiţionale formulate cu ocazia rejudecării, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.O. împotriva sentinţei civile nr. 1914 din 17 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 429/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 451/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
