ICCJ. Decizia nr. 4508/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 15 octombrie 2002, SC C. SA Onești a solicitat anularea deciziei nr. 488 din 20 septembrie 2002, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a respins contestația sa formulată împotriva procesului-verbal nr. 5678 din 23 iulie 2002, al Direcției de Control Fiscal Bacău.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit a fost obligată la plata sumei de 5.558.127.068 lei, reprezentând: 2.043.173.671 lei accize, 2.525.362.659 lei majorări accize, 102.158.684 lei penalități de întârziere, 388,202.997 lei T.V.A., 479,818.907 lei majorări întârziere T.V.A. și 19.410.150 lei penalități întârziere T.V.A., fiind greșit încadrată între agenții economici producători sau importatori de produse petroliere pentru care se datorează accize, conform dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 27/2000, deși societatea avea calitatea de procesator, deci un prestator de servicii, iar nu de producător, situație în care beneficiarul activității sale, respectiv SC R. SRL trebuia să achite accizele, taxa de drumuri și T.V.A. - ul.
Totodată, reclamanta a susținut că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din H.G. nr. 212/2000, care include în categoria plătitorilor de accize, și societățile procesatoare, întrucât relația economică cu SC R. SRL Tecuci s-a desfășurat în perioada 1999 - martie 2000, iar actul normativ a fost publicat în M. Of. nr. 142/05.04.2000, când s-au abrogat Normele de aplicare ale O.G. nr. 82/1997.
Cu privire la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere, reclamanta a arătat că acestea nu își mai găsesc rațiunea, atât timp, cât suma asupra căreia au fost calculate, nu există și nu a fost datorată de societate.
Referitor la plata T.V.A. și a majorărilor și penalităților de întârziere, reclamanta a arătat că, atât timp, cât societatea nu datorează accize pentru benzina procesată, nu își mai găsesc aplicarea nici prevederile privind calcularea T.V.A. - ului, întrucât nu mai există suma asupra căreia să se calculeze această taxă.
Judecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 13 din 1 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, că reclamanta nu a contestat corectitudinea calculului creanțelor bugetare, ci doar legalitatea acestora, iar, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 15 și 16 din O.G. nr. 27/2000, în raport cu faptul că reclamanta i-a prelucrat (conform contractului nr. 443/1999) beneficiarului SC R. SRL Tecuci, benzina inferioară (de cocsare), în vederea obținerii de benzină P.
Totodată, instanța de fond a reținut că prin H.G. nr. 212/2000 nu s-a schimbat înțelesul dat de legiuitor în O.G. nr. 27/2000, sintagmei "producător" și că faptul că prin O.U.G. nr. 134/2000 s-a modificat art. 16 din O.G. nr. 27/2000, în sensul menționării ca plătitor de accize, și a procesatorilor, nu reprezintă decât un plus de conciziune a textului anterior care includea în sintagma de producător, și pe aceea de procesator.
De asemenea, instanța de fond a considerat, contrar celor susținute de reclamantă, că prin contractul între reclamantă și SC R. SRL Tecuci nu se poate interveni în politica fiscală a statului, în cauză fiind aplicabile actele normative în vigoare la data livrării bunurilor accizabile, oricare ar fi fost regimul acestora în momentul încheierii contractului respectiv.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC C. SA Onești, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
în dezvoltarea motivelor de recurs, SC C. SA Onești susține că în mod greșit instanța de fond nu a reținut că nu a deținut calitatea de producător sau importator al produselor la care s-au aplicat accizele, ci pe aceea de procesator, care nu era calificat, conform legii, subiect plătitor de accize, această calitate revenind entității beneficiare care a introdus la consum produsul final accizabil.
De asemenea, se susține faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 212/2000, includerea C. în sfera plătitorilor de accize și alte taxe contravenind manifest principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
Printr-un alt motiv de recurs se susține că instanța de fond a dat o interpretare eronată art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 27/2000, și în plus nu a evidențiat diferența esențială dintre reglementarea legală și raportul comercial verificat de organul de control. Reclamanta C. neavând calitatea de rafinărie, ci de simplu producător, iar nu de proprietar al materiei prime sau al produsului finit.
în plus, reclamanta susține că nu a existat nici o normă legală care să fi impus C., solicitarea documentelor justificative privind plata de către R., a accizelor pentru benzina de cocsare, iar retroactivarea art. 14 alin. (3) din H.G. nr. 212/2000 nu este admisibilă.
Finalmente, recurenta-reclamantă identifică și alte motive care în opinia sa demonstrează netemeinicia procesului-verbal de control, respectiv greșita invocare a art. 21 din O.G. nr. 27/2000 care instituie o regulă inaplicabilă în cauză, dar conchide că nu insistă pe aceste argumente, acestea fiind subsidiare motivelor esențiale de recurs care demonstrează inexistența unui temei legal al actelor întocmite de organele fiscale pârâte și menținute în mod greșit de instanța de fond.
Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu toate probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este cunoscut că accizele reprezintă taxe speciale de consumație care se datorează bugetului de stat, pentru anumite produse din țară și din import, al căror regim este reglementat de lege.
Conform dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2000, printre produsele pentru care se datorează accize, sunt și produsele petroliere, iar potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (1) lit. a) și b), din grupa produselor petroliere pentru care se datorează accize, sunt, printre altele, și benzinele și benzina de primă distilare de DAV, de cocsare și de piroliză, în cazul în care acestea nu sunt livrate altor rafinării pentru procesare, acestea fiind cuprinse în lista din Anexa la O.G. nr. 27/2000, lit. c).
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 27/2000, plătitorii de accize pentru produsele petroliere sunt agenții economici producători sau importatori de astfel de produse.
în cauză, se constată că în raport cu perioada verificată, respectiv 15 februarie - 28 martie 2000, în mod corect a apreciat instanța de fond, ca fiind aplicabile dispozițiile mai sus arătate.
Faptul că instanța se referă și la acte normative ulterioare, nu este de natură a conferi retroactivitate acestora, întrucât trimiterea la aceste reglementări nu a fost avută în vedere ca temei juridic al soluției, ci a fost apreciată ca o confirmare a voinței legiuitorului exprimată într-o primă formă în O.G. nr. 27/2000 și precizată ulterior pentru mai multă claritate.
Este necontestat în cauză că în perioada verificată, în baza contractului de prelucrare nr. 443 din 15 noiembrie 1999, care avea ca obiect "prelucrarea a 2000 tone benzină inferioară (de cocsare) în perioada noiembrie - decembrie 1999 și ianuarie 2000", recurenta-reclamantă a predat beneficiarului SC R. SRL Tecuci, cantitatea de 416,404 tone benzină P.
Prin urmare, astfel cum corect au reținut autoritățile fiscale și instanța de fond, în cauză erau aplicabile dispozițiile art. 15 și 16 din O.G. nr. 27/2000, din interpretarea sistematică a acestora rezultând că noțiunea de producător, în accepțiunea legiuitorului la data prelucrării benzinei inferioare, definind orice agent economic care utilizând o materie primă (care poate fi și țiței și alte derivate petroliere, respectiv benzine inferioare), realizează un produs finit.
Nici motivul de recurs referitor la raportul dintre clauzele contractuale și raporturile de drept financiar-fiscal nu poate fi primit, întrucât, conform dispozițiile art. 136 din Constituție, în forma în vigoare în perioada verificată și la data emiterii actelor fiscale atacate, formarea, administrarea și controlului resurselor financiare ale statului sunt reglementate prin lege.
Așadar, dacă în cursul derulării contractului intră în vigoare acte normative care stabilesc regimul unor taxe la bugetul statului, nu-și mai produc efectele clauzele contractuale, nefiind permis ca prin astfel de clauze să se eludeze politica fiscală a statului reglementată prin lege.
în plus, recurenta-reclamantă nu a prezentat documentele justificative, deși, chiar prin contract, producătorul avea câteva obligații în acest sens.
Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea art. 21 din O.G. nr. 27/2000, se constată, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a invocat acest text (în sensul inaplicabilității acestuia), anterior fazei procesuale a recursului. Pe de altă parte, prin acțiunea formulată în cauză, chiar recurenta-reclamantă interpretează respectivul text, chiar în sensul utilizat de autoritățile fiscale.
în consecință, nici acest motiv de recurs apreciat a fi chiar de recurentă, ca subsidiar, nu poate fi primit, cu atât mai mult, cu cât se constată că acesta a fost corect aplicat pentru calcularea T.V.A. - ului, majorărilor și penalităților aferente acesteia.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, iar criticile aduse acesteia, nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4515/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4483/2005. Contencios → |
|---|
