ICCJ. Decizia nr. 4578/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 6 februarie 2004, reclamantul județul Ialomița a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 1280/2003, privind aprobarea inventarului spațiilor destinate creației artistice, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Consiliilor județene, Consiliilor locale sau a altor instituții ori autorități publice sau în patrimoniul regiilor autonome, pentru care există contracte de închiriere încheiate cu uniunile de creatori, care sunt folosite de artiștii plastici sau de alte categorii de artiști și oameni de cultură, membri ai uniunilor naționale de creatori legal constituite în România și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la poziția nr. 122 din anexa la hotărârea contestată, pârâtul a aprobat nelegal inventarul spațiilor destinate creației artistice, aflate în proprietatea privată a statului, și pentru spațiul în suprafață de 6 mp, situat în Centrul Cultural U. Slobozia și ocupat de U.A.P.R., în baza contractului de închiriere nr. 54/2001. Reclamantul a susținut că acest spațiu este proprietatea sa și face parte din domeniul public al județului, atestat la poziția nr. 6 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1353/2001.
Prin întâmpinarea depusă la 26 februarie 2004, pârâtul Guvernul României a invocat excepțiile privind lipsa plângerii prealabile și lipsa calității procesuale active, motivând că reclamanta nu a exercitat recursul grațios la Secretariatul General al Guvernului în condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990 și art. 30 din H.G. nr. 555/2001 și nu a dovedit existența unui drept recunoscut de lege, care să fi fost vătămat prin actul contestat.
în încheierea din ședința publică de la 4 martie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondate, cele două excepții, reținând că reclamanta a dovedit interesul și calitatea procesuală activă în promovarea acțiunii, precum și îndeplinirea procedurii prealabile, prin recursul grațios formulat cu adresa nr. 6358 din 10 decembrie 2003.
La data de 4 martie 2004, Ministerul Culturii și cultelor a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, solicitând respingerea acțiunii și cererea sa a fost admisă în principiu, de instanța de fond, în ședința publică de la 15 aprilie 2004.
Prin sentința civilă nr. 1232 din 13 mai 2004, instanța de fond a admis acțiunea, a anulat în parte H.G. nr. 1280/2003, poziția nr. 122 din anexă, privind spațiul în suprafață de 6 mp, situat în Centrul Cultural U. Slobozia, a respins cererea de intervenție accesorie și a obligat pârâtul să plătească reclamantului, cheltuieli de judecată în sumă de 39.000 lei.
Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că spațiul de 6 mp situat la etajul 1 al imobilului Centrul Cultural U. Slobozia, a fost atestat ca aparținând domeniului public al județului Ialomița, prin H.G. nr. 1353/2001, la poziția 6 din Anexa nr. 1 și că, în mod nelegal, a fost inventariat ca fiind proprietatea privată a statului, prin poziția 122 din anexa la H.G. nr. 1280/2003, vătămând dreptul de proprietate recunoscut reclamantei în art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și garantat de art. 136 alin. (2) din Constituție, republicată.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Culturii și Cultelor, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7 și 9 și a art. 3041C. proc. civ. și pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
Recurenții au susținut că instanța de fond a respins greșit excepțiile privind lipsa plângerii prealabile și lipsa calității procesuale active, întrucât intimata nu a dovedit înregistrarea recursului grațios la Secretariatul General al Guvernului, conform art. 5 din Legea nr. 29/1990,art. 30 din H.G. nr. 555/2001,art. 3 alin. (1) lit. e) din H.G. nr. 405/2004,art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și nu a făcut dovada dreptului existent, recunoscut de lege, care să fi fost vătămat prin adoptarea actului administrativ contestat.
Pe fondul cauzei, recurenții au criticat soluția de admitere a acțiunii, arătând că instanța de fond a motivat insuficient hotărârea, nu a verificat întregul material probator și a aplicat greșit Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea adoptată de Guvern, pentru atestarea bunurilor din domeniul public al județului Ialomița, nu este un act constitutiv de drepturi și în consecință, intimatul avea obligația să dovedească dreptul său de proprietate asupra spațiului în suprafață de 6 mp, situat în Centrul Cultural U., prin unul din modurile de dobândire a proprietății publice, și nu prin actele de efectuare a investiției, cum sunt procesul-verbal de recepție din 22 martie 1993, factura nr. 600 din 19 august 1992 și dispoziția de plată din 28 septembrie 1992, depuse în cauză.
în recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor s-a învederat și obligativitatea emiterii unei hotărâri de Guvern pentru spațiile destinate creației artistice, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 și s-a arătat că, pentru executarea acestei legi, în baza art. 108 din Constituție, republicată, a fost legal întocmit actul administrativ contestat de intimat.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea a respins recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Soluția de respingere a excepțiilor invocate de Guvernul României a fost motivată în fapt și în drept și a fost pronunțată de instanța de fond, printr-o aplicare corectă a dispozițiilor legale care reglementează condițiile de exercitare a acțiunii în justiție pe calea contenciosului administrativ.
Procedura prealabilă prevăzută cu caracter imperativ în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, a fost realizată în cauză, prin reclamația administrativă cuprinsă în adresa nr. 6358 din 10 decembrie 2003, comunicată Guvernului României la 11 decembrie 2003, conform borderoului de expediție de la aceiași dată. Aceste înscrisuri, depuse în copie la dosarul cauzei, constituie dovada prevăzută de art. 8 din Legea nr. 29/1990 și art. 109 alin. (2) C. proc. civ., pentru îndeplinirea condiției de sesizare a instanței de contencios administrativ.
Recurenții au susținut neîntemeiat că reclamația administrativă trebuia adresată Secretariatului General al Guvernului, potrivit art. 30 din H.G. nr. 555/2001 și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 405/2004, care prevăd că plângerea împotriva unui act al Guvernului se adresează Secretariatului General al Guvernului și că acesta reprezintă Guvernul în fața instanțelor de judecată.
Valoarea juridică a acestor norme în ierarhia actelor normative și conținutul lor nu justifică apărarea recurenților, întrucât ele nu pot modifica sau completa dispozițiile unei legi, respectiv Legea nr. 29/1990.
Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, reclamația administrativă se adresează emitentului actului, condiție îndeplinită de intimat și, deci, nesesizarea reprezentantului legal al autorității emitente nu echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile, dacă se dovedește că, în condițiile legale, a fost sesizat însuși titularul raportului de drept public dedus judecății.
Instanța de fond a constatat, de asemenea, corect, că intimatul are calitate procesuală activă, dovedind existența unui drept subiectiv civil, care a fost vătămat prin actul administrativ adoptat de recurentul-pârât.
Terenul în suprafață de 6 mp, situat în Centrul Cultural U. a fost atestat la poziția nr. 6 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1353/2001, ca aparținând domeniului public al județului Ialomița și în mod nelegal a fost inclus în inventarul spațiilor destinate creației artistice aflate în proprietatea statului, aprobat prin H.G. nr. 1280/2003.
în calitatea sa de emitent al ambelor hotărâri menționate anterior, Guvernul României a contestat neîntemeiat dreptul de proprietate pe care l-a atestat în patrimoniul public al intimatului, deoarece actul de atestare emis în baza Legii nr. 213/1998, indiferent dacă are caracter declarativ sau constitutiv de drepturi, nu a fost revocat sau anulat și dovedește apartenența bunului la domeniul public de interes județean.
Din același motiv, sunt nefondate și criticile formulate pe fondul cauzei, întrucât în procedura de defalcare și de clasare a bunurilor din domeniul public al județului Ialomița, recurentul-pârât a verificat documentația prezentată pentru dovedirea proprietății și a adoptat hotărârea de atestare a domeniului public al județului Ialomița, inclusiv pentru terenul în suprafață de 6 mp, situat în Centrul Cultural U.
La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri din care rezultă că acest teren a făcut parte din mijloacele fixe transmise Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă, prin decizia nr. 282/1987, emisă în baza Decretului nr. 409/1955 și a avut destinația de teren aferent Bibliotecii Județene Ialomița, și ulterior, C.C.I.P., instituție publică subordonată Consiliului Județean Ialomița.
în consecință, dreptul de proprietate asupra terenului nu a fost dovedit numai prin actele de efectuare a investițiilor, cum neîntemeiat au susținut recurenții, dat fiind că intimatul a prezentat înscrisuri și pentru dreptul de administrare asupra bunului aflat în patrimoniul său și afectat unui interes public de interes județean, ceea ce a și determinat atestarea apartenenței sale la domeniul public județean, prin aplicarea Legii nr. 213/1998.
Recurentul Ministerul Culturii și Cultelor a invocat legalitatea actului administrativ contestat în cauză, numai prin referire la temeiurile juridice ale actului, deși intimatul nu a negat incidența lor, solicitând, însă, să se constate că au fost greșit aplicate, cu încălcarea dreptului său de proprietate recunoscut de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și garantat prin art. 136 alin. (2) din Constituție, republicată.
Sub acest aspect, instanța de fond a constatat corect că H.G. nr. 1280/2003 a fost adoptată nelegal în privința terenului în suprafață de 6 mp, pentru care nu exista un contract de închiriere încheiat cu uniunile de creatori, condiție prevăzută chiar în titlul actului.
Din actele dosarului, rezultă că acest teren a fost transmis în folosință gratuită, pe termen de 4 ani, U.A.P.R., filiala Ialomița, în baza hotărârii nr. 54 din 18 septembrie 2001, a Consiliului Județean Ialomița și, deci, în mod greșit a fost inclus în inventarul aprobat numai pentru spațiile destinate creației artistice și care au fost închiriate uniunilor de creatori.
Celelalte critici formulate de recurenți cu privire la motivarea insuficientă a hotărârii atacate, sunt nefondate, constatându-se că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., expunând considerentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat apărările recurenților-pârâți, inclusiv cererea de intervenție accesorie.
în consecință, nefiind motive de casare sau de modificare a sentinței pronunțate de instanța de fond, Curtea a respins, ca nefondate, cele două recursuri.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4597/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4577/2005. Contencios → |
|---|
