ICCJ. Decizia nr. 4657/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 23 aprilie 2003 și precizată ulterior, SC B.M. SRL București a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară Centrală - Comisariatul General, să se dispună:
- desființarea deciziei nr. 146 din 26 mai 2003, emisă de primul pârât, ca nelegală și obligarea acestuia să emită o nouă decizie de soluționare a contestației formulate;
- anularea procesului-verbal de control nr. 166 din 19 februarie 2003, încheiat de comisari ai pârâtei secunde, cu consecința exonerării sale de obligația de plată la bugetul statului, a sumelor de bani calculate (3.340.250.000 lei, impozit pe profit; 3.750.766.725 lei majorări de întârziere aferente; 283.921.250 lei, penalități; 2.538.590.000 T.V.A.; 3.079.055.811 lei, majorări aferente; 215.780.150 lei, penalități);
- suspendarea executării acestui proces-verbal până la soluționarea cauzei.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reînvestită cu soluționarea pricinii după casarea cu trimitere a unei hotărâri anterioare, prin sentința civilă nr. 3226 din 8 decembrie 2004, a respins, ca neîntemeiat, primul capăt de cerere și ca inadmisibil, capătul de cerere următor.
în esență, instanța a reținut că măsura de suspendare a soluționării cauzei în faza administrativ-jurisdicțională, dispusă de Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia atacată, este conformă cu prevederile art. 10 ale O.U.G. nr. 13/2000, în vigoare la acea dată.
O reglementare asemănătoare se regăsește, de altfel, și în actualul Cod de procedură fiscală.
Cât privește cererea de anulare a procesului-verbal de control, care a declanșat litigiul fiscal, s-a apreciat că ea este inadmisibilă, de vreme ce prin decizie, ministerul nu a soluționat cauza în fond și odată cu aceasta se pot ataca în justiție, măsurile dispuse de organul de control, conform art. 12 din aceeași ordonanță de urgență.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta SC B.M. SRL București.
Recurenta a invocat reglementarea instituită de Codul de procedură fiscală și a susținut că nu se poate reține că prin formularea contestației administrative s-ar îngrădi în vreun fel dreptul său de a se adresa instanței de judecată, pentru respectarea dreptului a cărei vătămare s-a produs prin emiterea actelor administrative.
De asemenea, au fost ignorate dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție, conform cărora jurisdicțiile administrative sunt facultative și gratuite.
în opinia sa, interpretarea diferită a primei instanțe contravine și prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe de judecată competente, care să fie judecat într-un interval de timp rezonabil.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001, în vigoare la data încheierii procesului-verbal de control financiar și la data pronunțării deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 146/2003, organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când există indiciile săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă reglementată de prezenta ordonanță.
în speță, aceste dispoziții erau incidente, întrucât prin adresa nr. 3910107 din 7 martie 2003, Garda Financiară Centrală a comunicat Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, o sesizare penală, solicitând declanșarea cercetărilor în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, în privința unor reprezentanți ai societății comerciale contestatoare.
Rezultă prin urmare, că soluția adoptată de organul administrativ-jurisdicțional și menținută de curtea de apel, este legală și temeinică, fundamentându-se pe norme juridice în vigoare la data respectivă.
în condițiile inexistenței unei decizii de soluționare în fond a contestației, dar și în raport cu prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 13/2001, conform cărora, odată cu decizia se poate ataca la instanța de contencios administrativ competentă, și procesul-verbal de control, fără temei se susține în recurs că cel de al doilea capăt de cerere era totuși, admisibil.
Invocarea unor reglementări legale ulterioare, în legătură cu caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor administrative, nu poate justifica nici ea, măsura reformării soluției în sensul cerut, ținând seama de data emiterii fiecărui act juridic și de cadrul normativ atunci în vigoare.
Având în vedere considerentele expuse mai sus și lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a fost respins recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4659/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4660/2005. Contencios → |
|---|
