ICCJ. Decizia nr. 4752/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 3 iunie 2003, la Curtea de Apel Constanța, SC A. SA a declarat recurs împotriva sentinței nr. 38 din 3 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința desființării pct. 1 din decizia Ministerului Finanțelor Publice nr. 344 din 31 mai 2002 și a înlăturării mențiunilor din "Recapitulația" la actul de control (procesul-verbal de control D.G.F.P.C. nr. 2214/1304 din 18 martie 2002).
în motivarea recursului, petenta a susținut că soluția de respingere a acțiunii SC A. SA, determină menținerea pct. 1 din dispozitivul deciziei nr. 344/2002 a Ministerului Finanțelor Publice, de respingere a contestației societății, ca fiind "fără obiect", cu privire la obligațiile bugetare stabilite prin acte de control anterioare. A susținut recurenta că față de soluția dată, instanța avea doar căderea să analizeze dacă sumele contestate de SC A. SA, fuseseră stabilite sau, după caz, primiseră o calificare fiscală (cheltuieli nedeductibile) în cadrul unor controale fiscale anterioare, fără a se putea pronunța asupra chestiunilor tranșate prin acte de control și acte jurisdicționale ce nu au fost supuse controlului său judiciar.
S-a mai susținut că în privința sumei de 12.450.791.711 lei, indicată în procesul-verbal la pag. 29, ca fiind "majorări impozit pe profit actualizate, debite anii 1996 și 1997", măsura de actualizare a majorărilor este o măsură fiscală dispusă prin actul de control, contestat de SC A. SA.
în privința sumei de 62.031.403 lei (și nu cu privire la dublul sumei, respectiv 124.062.806 lei) recurenta a precizat că a făcut un act de recunoaștere parțială a obligației bugetare suplimentare stabilită prin actul de control, astfel că apariția dublului sumei recunoscute de societate din dispozitivul deciziei Ministerului Finanțelor Publice este o eroare.
A mai susținut recurenta că refuzul controlului jurisdicțional solicitat Ministerului Finanțelor Publice, pentru suma de 12.450.791.711 lei (majorări de întârziere pentru anii 1998 - 2001, stabilite prin procesul-verbal de control nr. 1304/2002, este un refuz de soluționare a contestației, întrucât a pronunțat soluția de respingere, ca fără obiect).
Recurenta a mai susținut că în mod greșit, instanța de fond a calificat ca nedeductibile, despăgubirile (daune compensatorii) stabilite în sarcina recurentei, prin hotărâri arbitrale, întemeindu-se pe o expertiză contabilă în care sunt stabilite soluții de interpretare a dispozițiilor actelor normative, ceea ce nu putea face expertul, ci numai instanța de judecată.
Sub acest ultim aspect sunt invocate sumele de 6.999.578.334 lei, daune achitate către societatea nerezidentă P. și 1.420.290.908 lei, daune achitate către societatea nerezidentă C.
Se consideră de recurentă că pronunțarea hotărârii arbitrale nr. 108 din 11 martie 1997, de Curtea de Arbitraj a Asociației Zahărului din Londra, nu putea determina reținerea nedeductibilității sumei de 351.992, 79 dolari SUA, întrucât textul legal aplicabil era art. 4 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 70/1994, deoarece O.U.G. nr. 217/1999 nu apăruse încă și data ce trebuia avută în vedere pentru deductibilitate, este data pronunțării hotărârii arbitrale.
Din actele cauzei, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că prin sentința nr. 38 din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea promovată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.
S-a reținut că prin cererea adresată instanței, la 11 iulie 2002, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța - Direcția de Control Fiscal și a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în principal, să se desființeze pct. 1 din dispozitivul deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 344 din 31 mai 2002, prin care a fost soluționată contestația sa împotriva procesului-verbal de control nr. 2214/1304 din 18 martie 2002 și a procesului-verbal de control, cu consecința anulării obligațiilor de plată cu privire la sumele: 62.031.403 lei, T.V.A.; 9.878.702.500 lei, impozit pe profit suplimentar și 12.545.815.307 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, din care 844.815.307 lei, majorări de întârziere aferente anului 1995 și 11.701.309.809 lei, majorări de întârziere aferente anilor 1996 - 1997, 12.450.791.711 lei, majorări impozit profit actualizate debite anii 1996 și 1997.
Reclamanta a solicitat exonerarea de plata sumelor sus-citate în principal, iar în subsidiar trimiterea cauzei la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din Ministerul Finanțelor Publice.
Instanța de fond a reținut că în privința T.V.A. în sumă de 62.031.403 lei, constatată de organele de control ca nevirată, în cuprinsul contestației, petenta SC A. SA a inserat-o de două ori și de aceea în dispozitivul deciziei nr. 344 din 31 mai 2002, a Ministerului Finanțelor Publice, referirile sunt la suma de 124.062.806 lei. De altfel, pentru T.V.A. sus-citat, recurenta-reclamantă, a precizat instanța de fond, nu a făcut dovada plății.
Instanța de fond a mai reținut că în ce privește suma de 9.878.702.500 lei reprezentând daune contractuale din 1996, acestea au fost stabilite prin procese-verbale anterioare (nr. 96053 din 21 noiembrie 1996, nr. 2329 din 23 iulie 1998 și nr. 2453 din 5 noiembrie 2001), iar sumele de 11.701.309.809 lei și 12.545.815.307 lei reprezintă majorări de întârziere rămase de plată conform proceselor-verbale de verificare nr. 2329 din 23 iulie 1998, nr. 4204 din 31 decembrie 1998 și adresele nr. 2399 din 31 iulie 1998 și nr. 91859 din 31 decembrie 1998, privind modul de compensare a T.V.A. de rambursat, cu alte obligații ale societății.
Instanța a reținut în mod expres că prin procesul-verbal contestat cu privire la sumele sus-citate, s-a stabilit doar obligativitatea evidențierii în contabilitate și virarea sumelor stabilite ca obligații suplimentare ale societății, prin procese-verbale anterioare neachitate și necompensate.
Mai mult, s-a făcut precizarea că, întrucât prin procesul-verbal contestat s-a făcut doar constatarea că în urma compensărilor efectuate de organele de specialitate din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice București, societatea mai are de achitat majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă totală de 12.545.815.307 (844.815.307 lei pentru anul 1997 și 11.701.309.809 pentru anul 1996 și 1997), nefiind stabilite suplimentar, corect a fost respinsă contestația SC A. SA pentru aceste sume, ca fără obiect.
Instanța de fond a invocat în cauză expertiza contabilă efectuată în cauză, iar în privința compensării, corect apreciată de expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit că s-au respectat dispozițiile art. 8 din O.G. nr. 11/1996, compensarea respectând mecanismul de stingere a obligației fiscale către buget. S-au respectat, de asemenea, a precizat instanța de fond, și dispozițiile legale cuprinse în modificarea Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 620/1997, prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1616 din 24 decembrie 1999, potrivit cărora "plata obligațiilor bugetare se face distinct pe fiecare fel de import, taxe și alte venituri bugetare, iar în cadrul acestora, în ordinea vechimii".
Verificându-se actele cauzei, în raport cu sentința atacată în recurs în cauză și reținându-se motivele de recurs formulate în cauză, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că sentința atacată este legală și temeinică, astfel încât recursul declarat va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.
Cu privire la primul motiv de recurs formulat de recurentă, este evident că prin respingerea acțiunii SC A. SA, se menține pct. 1 din dispozitivul deciziei nr. 344/2002, a Ministerului Finanțelor Publice.
Soluția instanței de fond a fost pronunțată în baza expertizei contabile efectuate în cauză și care a analizat toate actele existente în cauză pentru fiecare din sumele contestate.
Cu privire la suma de 9.878.702.500 lei, cheltuieli nedeductibile în sumă de 8.149.869.242 lei, majorări de întârziere în sumă de 11.701.309.809 lei și majorări de întârziere în sumă de 12.545.815.307 lei, menționată de recurentă în cadrul primului motiv de recurs, în mod legal Ministerul Finanțelor Publice a reținut că prin procesul-verbal contestat, s-a stabilit obligativitatea evidențierii în contabilitate și virarea sumelor stabilite ca obligații suplimentare ale societății, prin procese-verbale anterioare neachitate și necompensate până la data ultimei verificări ce a făcut obiectul procesului-verbal nr. 2214/1304 din 18 martie 002 și necontestate legal la timpul potrivit.
De altfel, întrucât sumele contestate cu titlu de impozit pe profit în sumă de 9.878.702.500 lei, cheltuieli nedeductibile în sumă de 8.149.869.242 lei, majorări de întârziere în sumă de 12.545.815.307 lei nu au fost stabilite suplimentar prin procesul-verbal contestat, s-a respins contestația SC A. SA Constanța, pentru aceste sume, ca fără obiect.
Susținerea recurentei, că această soluție este greșită, este interpretarea eronată a societății care mai mult tinde a relua discuția pentru aceste sume, prin propunerea retrimiterii cauzei la curtea de apel, pentru desființarea acestor sume (motiv 3 de recurs).
Mai mult, recurenta s-a prevalat în ideea de a retrimite cauza la curtea de apel și privind suma de 124.062.806 lei, referitoare la care instanța de fond a și constatat că reprezintă dublul sumei de 62.031.403 lei T.V.A., eronat trecută astfel, din însăși culpa recurentei.
Cât privește nedeductibilitatea fiscală legată de daunele plătite pentru contractele de import cu partenerii contractuali C. și P., în conformitate cu prevederile legale care au funcționat în acea perioadă, respectiv art. 4 alin. (6) lit. b) din O.G. nr. 217/1999, coroborate cu prevederile H.G. nr. 402/2000, se consideră că în mod corect instanța de fond nu a reținut deductibilitatea fiscală.
Dispozițiile legale sus-citate au în vedere culpa contractuală a părții. De altfel, în acestea se prevede expres că "amenzile, penalizările sau majorărilor datorate către autorități străine sau în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România, sunt cheltuieli nedeductibile fiscal".
Așa fiind, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, recursul declarat a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4856/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4732/2005. Contencios → |
|---|
