ICCJ. Decizia nr. 4908/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 13/F din 25 ianuarie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A.C. SRL Brașov, formulată în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice, având ca obiect anularea deciziei nr. 159 din 31 mai 2004, emisă de pârâta A.N.A.F, obligarea acesteia să soluționeze contestația formulată împotriva procesului-verbal de control nr. 159 din 7 aprilie 2004, emis de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de Control Fiscal, precum și suspendarea tuturor actelor de executare silită aferent procesului-verbal de control fiscal menționat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației reclamantei împotriva acestui act.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Brașov a reținut că prin decizia nr. 159 din 31 mai 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă, împotriva procesului-verbal de control nr. 159 din 7 aprilie 2004, până la pronunțarea unei soluții pe latura penală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, conform art. 178 alin. (1) lit. a) din O.G. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, motivat de împrejurarea că între stabilirea obligațiilor bugetare constatate prin procesul-verbal din 7 aprilie 2004, în sarcina reclamantei și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite potrivit Legii nr. 84/1994, pentru combaterea evaziunii fiscale, există o strânsă interdependență.
Instanța de fond a reținut că soluția dată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin decizia nr. 159/2004, este corectă și legală, câtă vreme organele penale investighează faptele de efectuare a plăților datoriilor către stat, săvârșite de administratorii societății reclamante, în perioada martie - aprilie 2004, infracțiuni de evaziune fiscală, precum și de altă natură comercială, astfel că suspendarea procedurii administrative se impunea.
în ceea ce privește cererea reclamantei, de suspendare a executării tuturor formelor de executare silită aferente actului de control fiscal efectuat, instanța de fond a reținut că, întrucât, pe de o parte reclamanta nu și-a precizat temeiul de drept al cererii, iar pe de alta a depus înscrisuri din care rezultă că poprirea era înființată la data acțiunii în contencios, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 29/1990, reclamanta având la dispoziție, procedura executării silite, reglementată prin dispoziții legale distincte.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, conform art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în esență, în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în mod nelegal, intimatul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin decizia nr. 159/2004, a dispus suspendarea soluționării contestației sale, conform art. 178 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, până la pronunțarea unei soluții pe latură penală, întrucât în cauză nu erau îndeplinite condițiile cerute de textul de lege invocat, pentru o astfel de măsură.
Instanța de fond nu a luat în considerare faptul că în cauză nu organul de control fiscal a fost cel ce a sesizat organele penale cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, ci acestea din urmă au fost cele care, în interesul soluționării dosarului penal nr. 285/P/2003, înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a solicitat organelor fiscale, efectuarea unui control de fond la mai multe societăți, printre care și SC A.C. SRL.
în aceste condiții, susține recurenta, instanța de fond trebuia să rețină neîndeplinirea condițiilor cerute expres de art. 178 C. proc. fisc. și inaplicabilitatea prevederilor art. 22 C. proc. civ., apreciind decizia intimatului Ministerul Finanțelor Publice, de suspendare a contestației, ca nelegală, mai cu seamă că prevederile procesului-verbal de control efectuat reprezintă de fapt fundamentul cercetării penale.
Recursul este nefondat.
Analizând cauza de față, prin prisma criticilor recurentei, în raport cu actele și lucrările dosarului, ca și cu prevederile legale incidențe, incluzând art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a reținut netemeinicia motivelor de recurs formulate de recurenta-reclamantă, pentru următoarele considerente:
Este adevărat, astfel cum arată recurenta-reclamantă, că procesul-verbal de control din data de 7 aprilie 2004 s-a întocmit pe baza unei inspecții fiscale generale determinată și generată de adresa nr. 285/P din 9 ianuarie 2004, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov.
Tot atât de adevărat este, însă, că între stabilirea obligațiilor bugetare ale recurentei-reclamante, astfel cum au fost ele constatate prin respectivul proces-verbal și eventuala stabilire a caracterului infracțional al faptelor săvârșite, aflate încă în cercetarea organelor penale, există o strânsă și de necontestat legătură.
în aceste condiții în mod justificat, organele administrative au stabilit că nu se pot pronunța pe fondul cauzei, înainte de finalizarea aspectelor penale.
Așa fiind, înalta Curte a apreciat că în mod corect instanța de fond a menținut decizia nr. 159 din 31 mai 2004, a Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, de suspendare a soluționării contestației recurentei-reclamante.
Nu este întemeiată critica recurentei-reclamante vizând greșita invocare a prevederilor art. 178 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, devenit art. 184 alin. (1) lit. a), în versiunea O.G. nr. 92/2003 (M. Of. nr. 863/26.09.2005), câtă vreme elementul esențial, premiza aplicabilității și incidenței textului legal respectiv, astfel cum a fost el avut în vedere de legiuitor, este "existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă", și nu modalitatea de sesizare a organelor în drept.
Din această perspectivă, este evidentă nu numai interdependența dintre cele două proceduri, dar și împrejurarea că instanța de fond a dat o corectă aplicare și interpretare prevederilor Codului de procedură fiscală.
în fine, nu lipsită de relevanță este și prevederea art. 184 (fost 178) alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., potrivit cu care organul competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, când aceasta depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altei judecăți.
Chiar dacă acest text nu a fost invocat expres, înalta Curte a apreciat că este deopotrivă relevant în susținerea soluției adoptate de instanța de fond, după cum relevante sunt și prevederile art. 22 C. proc. civ., ce nu pot fi neglijate și care prevăd autoritatea de lucru judecat în fața instanței civile, ce poate fi și instanța administrativă desigur, a hotărârii penale definitive, ceea ce reprezintă de fapt o reflectare a principiului general de drept "penalul ține în loc civilul" consacrat și de art. 19 alin. (2) C. proc. civ.
Apreciind că instanța de fond a soluționat corect și celelalte capete de cerere ale acțiunii reclamantei-recurente și în considerarea celor sus menționate, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul de față a fost respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii legale pronunțată de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4916/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4914/2005. Contencios → |
|---|
