ICCJ. Decizia nr. 4985/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 21 aprilie 2004, reclamantul S.M. a chemat în judecată Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei Argeș și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând desființarea măsurii restrictive de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului și obligarea pârâților la 15.000.000 lei, contravaloarea salariilor neîncasate și 2.000 dolari SUA, diurnă.
în motivarea cererii, reclamantul a susținut că în timp ce efectua o cursă Italia - România, și-a uitat pașaportul la punctul de frontieră Barcs. Fără a verifica acest aspect, autoritățile maghiare l-au returnat, iar autoritățile române, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, i-au suspendat dreptul de folosire al pașaportului, până la 24 iulie 2007.
Reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând 16.800.000 lei, cu titlu de salarii neîncasate pe perioada 24 iulie 2003 - 18 februarie 2004, 4200 dolari SUA pentru diurnă și 500.000.000 lei, daune morale.
Prin sentința civilă nr. 15 din 28 februarie 2005, Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți, la 13.286.535 lei, drepturi salariale neîncasate în perioada septembrie 2003 - 18 februarie 2004, reactualizate și la 2.342.000 lei, cheltuieli de judecată.
Prin aceeași hotărâre s-au respins capetele de cerere vizând diurna și daunele morale, ca nedovedite.
S-a reținut că prin anularea măsurii de suspendare, autoritatea administrativă a recunoscut nelegalitatea acesteia, fiind emisă în absența oricărei verificări.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple Argeș și S.M.
în recursul lor, atât Ministerul Administrației și Internelor, cât și Serviciul Public Comunitar au susținut că măsura dispusă a fost justificată de returnarea reclamantului din Ungaria, acesta fiind în culpă pentru pierderea pașaportului. Faptul că ulterior s-a revenit asupra măsurii, este justificat de dovezile administrate ulterior.
La rândul său, S.M. a criticat hotărârea Curții de Apel Pitești, pentru greșita respingere a capătului de cerere privind daunele morale și care, în opinia sa, au fost dovedite prin simplul fapt că i-a fost îngrădit dreptul la libera circulație și dreptul la muncă.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate, în raport cu criticile formulate, urmează a se reține că acestea nu se justifică.
La 4 august 2003, Ministerul Administrației și Internelor a comunicat reclamantului, suspendarea, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, a dreptului de folosire a pașaportului, până la 24 iulie 2007.
La 8 septembrie 2003, Direcția de Pază a Frontierei Oroshaza a confirmat legalitatea șederii reclamantului pe teritoriul Ungarieim ca urmare a identificării pașaportului acestuia la punctul de frontieră Barcs, unde fusese uitat.
Cu toate acestea, la 5 noiembrie 2003, pârâții resping contestația formulată de reclamant și comunică menținerea măsurii respective de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului, pentru ca abia la 18 februarie 2004 să revină asupra acesteia.
în raport cu această situație, legal și temeinic Curtea de Apel Pitești a apreciat drept abuzivă, măsura dispusă, fiind evident că a fost luată în lipsa unor verificări temeinice.
Faptul că autoritatea emitentă a revenit asupra ei, nu înlătură efectele negative suportate de reclamant, în principal cele ce privesc lipsirea de salariu, și nici nu exonerează pârâții de răspundere, cu atât mai mult, cu cât a fost dispusă cu întârziere nejustificată, în raport cu comunicarea autorităților maghiare.
în ce privește daunele morale solicitate de reclamant, s-a reținut că în mod corect, instanța fondului a apreciat ca netemeinică, cererea, în cauză nefiind administrate probatorii pentru dovedirea suferințelor morale asupra persoanei vătămate și pentru determinarea cuantumului lor, simplul fapt al anulării actului administrativ nefiind de natură să conducă la concluzia producerii vreunei vătămări psihice.
Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.,
| ← ICCJ. Decizia nr. 4983/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4987/2005. Contencios → |
|---|
