ICCJ. Decizia nr. 5000/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 29 septembrie 2003, reclamanta SC L. SRL a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară, secția București, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea, ca netemeinice și nelegale, a deciziei nr. 278 din 22 august 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și a procesului-verbal de control nr. 302.416 din 16 iulie 2003, exonerarea reclamantei de plata sumei totale de 7.092.513.068 lei și suspendarea actelor administrative atacate, până la soluționarea pe fond a cauzei.
în motivarea acțiunii s-a arătat că prin actul de control al Gărzii Financiare s-a stabilit în mod abuziv în sarcina societății, plata sumei de 7.092.513.068 lei, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere, penalități de întârziere, T.V.A., majorări de întârziere și penalități de întârziere pentru T.V.A.
Organul de control a constatat că pe perioada verificată, decembrie 2000 - mai 2002, reclamanta a înregistrat în contabilitate, facturi emise de 14 furnizori, facturi care nu îndeplinesc condițiile legale pentru a fi considerate documente justificative. Totodată, s-a reținut că datele de identificare ale furnizorilor respectivi nu ar fi reale.
Reclamanta a susținut că nu i se poate imputa acesteia faptul că furnizorii sunt "firme fantomă", iar neindicarea contului în bancă, a codului fiscal sau a sediului furnizorului nu sunt de natură să afecteze realitatea operațiunilor pe care facturile le consemnează, tranzacțiile comerciale fiind înregistrate corect în evidența contabilă.
Raportul de expertiză contabilă dispus de instanța de fond, ca mijloc de probă, a concluzionat că societățile cu care reclamanta a avut relații comerciale, sunt legal înregistrate, toți cei 14 furnizori de materiale fiind plătitori de T.V.A., iar facturile supuse expertizării îndeplineau toate condițiile pentru a fi considerate documente justificative, înregistrarea acestora în contabilitate fiind corectă.
Prin sentința civilă nr. 853 din 28 aprilie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de SC L. SRL, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC L. SRL, care a fost admis prin decizia nr. 2079 din 29 martie 2005, a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dispunându-se casarea sentinței atacate și în fond, admiterea acțiunii, anularea procesului-verbal de control nr. 302416 din 16 iulie 2002, al Gărzii Financiare București și a deciziei nr. 278 din 22 august 2003, a Ministerului Finanțelor Publice, cu exonerarea reclamantei de plata sumelor reținute în sarcina sa.
Pentru a pronunța o asemenea hotărâre, instanța de recurs a reținut că aspectele imputate de organul financiar, la facturile examinate, sunt lipsite de relevanță în ceea ce privește realitatea operațiunilor efectuate. Astfel, neindicarea contului bancar și a băncii furnizorului, a codului fiscal sau a sediului cumpărătorului nu sunt de natură să afecteze realitatea operațiunilor pe care respectivele facturi le consemnează.
Totodată, s-a mai reținut că expertiza contabilă efectuată în cauză a considerat că facturile respective sunt documente justificative, iar reprezentantul societății reclamante nu are obligația de a cere furnizorului, acte doveditoare privind sursa de aprovizionare cu mărfuri și cu formulare tipizate. S-a trecut peste constatarea instanței de fond, potrivit căreia nu se poate verifica realitatea tranzacției, având în vedere că toate mărfurile au fost recepționate și se regăsesc în produsele finite pe care societatea le-a comercializat.
S-a mai reținut că reclamanta a respectat cerințele art. 25 pct. B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, potrivit cărora plătitorii de T.V.A. sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi fiscale ori documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturi fiscale cu o valoare mai mare a T.V.A. de 20 milioane lei, să solicite și copie de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de T.V.A. a furnizorului.
împotriva sentinței pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și apreciind că "dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale".
Contestatorul susține că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale, prin confundarea unor elemente importante ale dosarului, în raport cu dispozițiile art. 119 din Regulamentul nr. 704/1993, de aplicare a Legii contabilității nr. 82/1991.
în motivarea contestației în anulare se arată că atât organele de control și cele de soluționare a contestațiilor, cât și instanța de fond au reținut corect că facturile verificate nu sunt completate la rubrica furnizor, cu datele privind sediul sau au înscrisă doar denumirea localității, nu au înscris numărul de înmatriculare la Registrul Comerțului, iar la o parte din facturi nu este înscris codul fiscal al furnizorului, datele privind contul și banca furnizorului și data întocmirii, aspecte care nu au fost avute în vedere de instanța de recurs.
Totodată, s-a mai susținut că în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile, instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că toate facturile în baza cărora cheltuielile în speță au fost înregistrate în contabilitate, au înscrise și mențiunile privind contravaloarea transporturilor și a manipulării mărfurilor.
Contestatorul mai susține că instanța de recurs nu a respectat nici prevederile art. 25 pct. B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000, privind T.V.A., intimata-reclamantă neprezentând certificatul de plătitor de T.V.A. pentru toți furnizorii și concluzionează că s-au înregistrat în contabilitate, și cheltuieli care nu au avut la bază operațiuni reale, ducând la micșorarea impozitului pe profit și T.V.A.
Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Textul de lege menționat vizează tocmai acele greșeli formale, care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului, greșeli evidente, involuntare, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate în dosarul cauzei.
Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, cum ar fi cele de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unor incidente procedurale.
Această cale extraordinară, de retractare, nu vizează reformarea unor greșeli de fond.
Or, din examinarea actelor dosarului nu rezultă că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, motivele invocate fiind soluționate anterior de instanța de recurs, care nu a omis să analizeze nici unul din aceste motive, așa cum se stipulează la art. 318 C. proc. civ.
Ca urmare, contestația în anulare formulată a fost respinsă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5003/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4994/2005. Contencios → |
|---|
