ICCJ. Decizia nr. 4996/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 27 aprilie 2005, reclamanta N.V. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, să se dispună anularea hotărârii nr. 16118 din 14 februarie 2005, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor acestei legi.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că pârâta refuză să-i recunoască drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Prin sentința civilă nr. 372 din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei N.V., a anulat hotărârea nr. 16118 din 14 februarie 2005, emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de refugiată pentru perioada 15 octombrie 1940 - 15 noiembrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2005.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta și familia acesteia s-au refugiat în octombrie 1940, din comuna Vișag, în satul Rogojel, încadrându-se în prevederile Legii nr. 189/2000, iar prin refuzul de a i se acorda beneficiul acestui act normativ, a fost lezată într-un drept al său.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta consideră că sentința pronunțată de instanța de fond este greșită, deoarece refugierea reclamantei s-a făcut dintr-o localitate aflată sub autoritatea Statului român, iar schimbarea de domiciliu nu a fost determinată de motive etnice.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Totodată, prin art. 61din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovedirea situațiilor reglementate prin acest act normativ se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
în cauză, se observă că motivele invocate de recurentă nu sunt întemeiate, deoarece materialul probator administrat evidențiază că refugierea reclamantei s-a făcut din motive etnice.
Nici argumentul potrivit căruia reclamanta nu este îndreptățită la beneficiul drepturilor prevăzute de lege, deoarece s-a refugiat dintr-o localitate aflată sub autoritatea Statului român, într-unul aflat sub ocupație maghiară, nu subzistă.
Ori de câte ori se pune problema aplicării O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, problema esențială o reprezintă persecuția etnică, și nu teritoriul în care s-a făcut refugierea.
în plus, în cauză este semnificativ faptul că reclamanta a făcut dovada, cu înscrisuri emanate de la autoritățile locale, că locuința părinților săi se afla situată pe granița vremelnic stabilită, între 1940 și 1944 și în aproprierea unui pichet grăniceresc unguresc, ceea ce a determinat refugierea.
Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică și legală, iar recursul declarat a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4994/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4989/2005. Contencios → |
|---|
