ICCJ. Decizia nr. 5072/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Bacău, prin sentința civilă nr. 262/2004, a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere privind anularea H.G. nr. 332/2000, din cadrul acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul P.T., la data de 6 mai 2004 și completată la data de 15 iunie 2004, în contradictoriu cu pârâții Casa Județeană de Pensii Bacău, Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și Guvernul României.
Prin aceeași sentință a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei Casa Națională de Pensii și alte Drepturi Sociale, la recunoașterea dreptului reclamantului la recorelarea pensiei și s-a luat act de renunțarea la judecată, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bacău, în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea adresei nr. 1113 din 7 aprilie 2004.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că H.G. nr. 332/2000, privind recorelarea pensiilor de asigurări sociale de stat, a fost publicată în M. Of. nr. 183/22.04.2000, iar conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, cererea privind anularea unui act administrativ nu poate fi introdusă mai târziu de 1 an de la comunicarea actului, în cazul de față, termenul de 1 an curgând, însă, de la publicare, întrucât hotărârile de guvern nu se comunică.
Totodată, s-a reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantului, în sensul curgerii termenului de la data vătămării suferite prin refuzul Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, de a-i acorda pensie de la data publicării Constituției revizuite, astfel cum reclamantul a menționat în cererea precizatoare din 15 iunie 2004, când a solicitat, practic, și repunerea sa în termen.
Capătul de cerere privind obligarea la recunoașterea dreptului la recorelarea pensiei, a fost respins ca nefondat, față de faptul că motivele invocate se întemeiau tocmai pe eventuala anulare a H.G. nr. 332/2000, refuzul pârâtei fiind justificat de dispozițiile cuprinse în respectiva hotărâre.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și pentru a fi fost dată cu încălcarea prevederilor legale, ale Codului de procedură civilă, vizând repunerea în termen, a prevederilor Decretului nr. 167/1968, privitor la prescripția extinctivă, precum și ale Legii nr. 29/1990, a contenciosului administrativ.
Recurentul a susținut, în esență, că au fost încălcate prevederile Constituției României, vizând egalitatea în drepturi a cetățenilor, în ceea ce privește recorelarea drepturilor la pensie, indicând că în mod greșit cererea sa precizatoare a fost respinsă ca tardivă, în condițiile în care a fost făcută la prima zi de înfățișare.
în fine, recurentul a mai indicat că instanța nu s-a pronunțat asupra acțiunii sale principale, în sensul că s-a respins numai cererea suplimentară, după cum nu a soluționat nici cererea sa de repunere în termen, în ciuda motivelor invocate.
Recursul este nefondat.
înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma tuturor criticilor recurentului și în raport cu prevederile legale incidente, a reținut că hotărârea instanței de fond este corectă și urmează a fi menținută, în sensul și pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Din cuprinsul acțiunii reclamantului-recurent, rezultă fără echivoc că obiectul principal îl reprezintă anularea parțială a H.G. nr. 332/2000, respectiv a art. 2 alin. (3) și a prevederilor de la alin. penultim și ultim din Anexa nr. 1, hotărâre publicată în M. Of. nr. 183/22.04.2000.
Corelativ acestui capăt de cerere, recurentul a solicitat la data de 15 iunie 2004, repunerea în termen, în condițiile art. 2, 9 și 19 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la art. 103 C. proc. civ., arătând că la data de 27 aprilie 2000 nu era prejudiciat, întrucât nu primise adresa Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale nr. 1113 din 7 aprilie 2004, de respingere a cererii de recorelare a pensiei începând cu luna august 2000.
înalta Curte a apreciat că în mod just, instanța de fond a reținut tardivitatea acestui capăt de cerere, soluționând, astfel, implicit și cererea de repunere în termen, în raport cu dispozițiile Legii nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, de strictă interpretare.
Potrivit art. 5 din acest act normativ, anularea unui act administrativ nu poate fi introdusă mai târziu de 1 an de la comunicarea actului. Data comunicării, în cazul de față, o reprezintă data publicării actului în Monitorul Oficial, astfel că nici recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoașterea conținutului acestuia.
împrejurarea că la data publicării acestui act normativ, recurentul-reclamant nu avea interesul promovării acțiunii în anulare, pe calea contenciosului administrativ, nu constituie, în sensul art. 103 C. proc. civ., un motiv de repunere în termen, astfel că hotărârea instanței de fond, chiar lacunară în motivarea acestui aspect, apare ca fiind corectă din punct de vedere al soluției pronunțate, motiv pentru care va fi menținută ca atare.
De altfel, înalta Curte a reținut, cu privire la acest aspect, că este cel puțin neconvingătoare susținerea recurentului-reclamant, în ceea ce privește lipsa interesului său în anul 2000, în a contesta un act normativ vis-a-vis de unele prevederi cu impact direct asupra situației sale, întrucât a fost pensionat în anul 1999, iar H.G. nr. 332/2000 vizează tocmai recorelarea tuturor pensiilor de asigurări sociale de stat, în raport cu anul de pensionare.
Nefondate sunt și celelalte critici vizând capătul de cerere privind obligarea la recunoașterea dreptului la recorelarea pensiei, câtă vreme instanța de fond în mod just a reținut chiar motivele derivând din aplicarea dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 332/2000.
Față de cele arătate, recursul de față a fost respins conform art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5070/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5071/2005. Contencios → |
|---|
