ICCJ. Decizia nr. 5074/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 78 din 13 aprilie 2004, a Curții de Apel Constanța, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului E.M., de anulare a actelor administrative: adresa nr. 161893/BG/3 din 14 aprilie 2003, a Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și Ordinul nr. 0361 din 11 decembrie 2002, al ministrului de interne, prin care reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României, pe o perioadă de 5 ani, în temeiul art. 19 din Legea nr. 123/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a beneficiat de prelungirea dreptului de ședere în România, din anul 1996, până la 8 octombrie 2002, când, la o nouă cerere de prelungire, nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor materiale prevăzute de art. 29 pct. 1 lit. a) din Normele de aplicare a Legii nr. 123/2001 (inexistența unui spațiu de locuit și a mijloacelor de întreținere de minimum 500 dolari SUA/lună).
A mai reținut instanța că împotriva reclamantului s-a instituit măsura nepermiterii intrării în România, pe o perioadă de un an, în scopul prevenirii unor fapte care pun în pericol siguranța națională, iar ulterior a fost declarat persoană indezirabilă, pe o perioadă de 5 ani.
împotriva acestei sentințe a formulat în termen, recursul de față, reclamantul, în motivare arătând că măsura declarării sale ca persoană indezirabilă, este nelegală, întrucât nu se sprijină pe nici un fel de dovezi privind punerea în pericol a siguranței naționale.
Invocă recurentul, dispozițiile art. 25 din Constituția României, privind dreptul de liberă circulație și critică lipsa de transparență a autorităților (S.R.I.) și a Statului român, în ceea ce privește măsura restrictivă aplicată.
Consideră recurentul că ordinul de declarare a sa ca persoană indezirabilă, îi încalcă dreptul la imagine, întrucât îl descrie ca pe o persoană care ar fi pus în pericol siguranța națională a României, lucru neadevărat însă.
Recursul nu se fondează.
1. Ordinul atacat prin contestație a fost emis la solicitarea S.R.I. care deținea date privind desfășurarea de către reclamant, pe teritoriul României, a unor activități care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, conform art. 3 lit. i) și l) din Legea nr. 51/1991.
Ca urmare, actele probatorii care au stat la baza solicitării S.R.I., intră sub incidența art. 10 din aceeași lege și nu pot fi comunicate decât destinatarilor expres prevăzuți în art. 11 din aceeași lege.
2. Dreptul de ședere al străinilor pe teritoriul unui stat există în măsura în care el este acordat, temporar ori definitiv, de către statul gazdă. Așadar, există dreptul oricărui stat de a decide, pe cale administrativă și pe baza dispozițiilor legii interne, care reglementează regimul juridic al străinilor, care străini pot intra pe teritoriul acelui stat. Negarea acestui drept ar duce la punerea în discuție a suveranității unui stat și a calității sale de subiect de drept internațional public.
în raport cu aceste aspecte fundamentale, se constată că invocarea de către cetățeanul străin a unui drept constituțional prevăzut pentru cetățenii români, este irelevantă.
Pe de altă parte, lipsa de transparență reclamată cu privire la activitatea S.R.I., a fost soluționată ca problemă juridică sub incidența art. 10 și 11 din Legea nr. 51/1991, ale căror dispoziții au fost considerate constituționale, prin Decizia nr. 37 din 29 ianuarie 2004, a Curții Constituționale, fiind respinsă excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantul în cauza de față.
3. Nu se poate considera că ordinul atacat îi lezează reclamantului, dreptul la imagine, având în vedere că acest act administrativ cu caracter individual nu este făcut public, comunicându-se numai persoanei față de care s-a luat măsura.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5075/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5068/2005. contencios → |
|---|
