ICCJ. Decizia nr. 5076/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea precizată, reclamantul M.L. a chemat în judecată pârâta Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligată pârâta să îi recunoască calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și în caz de refuz, să fie obligată aceasta, la plata unor daune morale în sumă de 2 miliarde lei, invocând în drept prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și art. 723 pct. 2 C. civ.
Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 43 din 14 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea precizată a reclamantului, reținând că în raport cu situația de fapt descrisă și prezentată, ca și cu condițiile impuse de prevederile O.U.G. nr. 214/1999, reclamantul nu se încadrează în ipotezele prevăzute de respectivul act normativ. S-a menționat că detașarea reclamantului la Școala din Leibling, dovedită cu adresa nr. 1666 din 16 septembrie 1986, emisă de Inspectoratul Școlar al județului Timiș, pe perioada 1 septembrie 1986 - 31 august 1987, luată conform prevederilor art. 33 din Legea nr. 7/1969, se încadrează în categoria dispozițiilor prevăzute de legislația muncii și nu reprezintă o măsură administrativă abuzivă de strămutare, în sensul celor indicate în O.U.G. nr. 214/1999, luate de organele fostei securități sau miliții.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru lipsă de temei legal și pentru greșita aplicare a legii.
Recurentul susține, în esență, că probele depuse la dosar nu au fost judicios interpretate și înțelese, în condițiile în care rezultă cu claritate din conținutul lor că a fost persecutat și privat de libertate, precum și strămutat în diverse localități, în timpul regimului comunist.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza de față, în raport cu probele administrate, cu prevederile legale incidente și prin prisma criticilor recurentului-reclamant, înalta Curte a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și corect motivată, astfel că urmează a fi menținută, pentru următoarele considerațiuni.
O.U.G. nr. 214/1999 recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice, unor măsuri administrative abuzive, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Art. 3 al aceleiași ordonanțe arată că prin măsurile abuzive indicate se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări, internarea în spitale de psihiatrie, fie stabilirea de domiciliu obligatoriu sau strămutarea în altă localitate, precum și deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice și exmatricularea din școli, licee și facultăți.
După cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 245 din 20 februarie 2003, emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă din cadrul Ministerului Justiției, recurentul-reclamant, solicitând acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, a invocat în drept dispozițiile art. 3 lit. a) și d) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări și strămutarea într-o altă localitate.
înalta Curte a apreciat că instanța de fond a procedat just, în sensul menținerii deciziei nr. 245 din 20 februarie 2003, de respingere a cererii recurentului, pentru acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, câtă vreme, atât din cercetările administrative efectuate, cât și din actele depuse la dosar nu au rezultat împrejurările invocate de recurent, în sensul privării de libertate, conform art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, după cum nici pretinsa măsură a strămutării nu s-a confirmat, actele dosarului evidențiind existența în perioada 1 septembrie 1986 - 31 august 1987, a unei măsuri de detașare, luată în temeiul art. 33 din Legea nr. 7/1969, privind Statutul personalului didactic, cum corect s-a reținut și de către instanța de fond.
Față de cele arătate, rezultă că nu pot fi primite criticile recurentului, prevederile O.U.G. nr. 214/1999 nefiind aplicabile în cauză și drept consecință, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul de față a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5078/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5075/2005. contencios → |
|---|
