ICCJ. Decizia nr. 5102/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 24 iulie 2003, reclamanta P.I. a solicitat anularea hotărârii nr. 152 din 1 iulie 2003, emisă de Casa Județeană de Pensii Harghita, motivând că în septembrie 1940, în urma Dictatului de la Viena, familia sa a fost nevoită să se refugieze din București, în Ardealul de Nord, care a devenit teritoriul Ungariei și că tatăl său, având un atelier de încălțăminte în București, a fost pus într-o situație de nesuportat, fiind de naționalitate maghiară, astfel că a fost nevoit să se refugieze în Ardealul de Nord. A mai precizat că sorei sale, T.M., domiciliată în Târgu Mureș, i s-a admis cererea bazată pe aceleași probe.
Prin sentința civilă nr. 409 din 30 septembrie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins contestația.
Hotărârea a fost atacată cu recurs, iar înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1472 din 8 martie 2005, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, motivându-se că nu s-a făcut nici un fel de dovadă sau început de dovadă a exercitării persecuțiilor etnice, iar declarațiile autentice ale martorilor nu se regăsesc printre actele dosarului, astfel încât să se poată aprecia dacă infirmă sau confirmă susținerile recurentei privind mobilul refugiului familiei sale.
în rejudecare, reprezentantul contestatoarei a depus la dosar, copiile declarațiilor testimoniale date în formă autentică de martorele K.M. și G.E., declarații completate ulterior, precum și hotărârea nr. 2165 din 15 mai 2003, dată în favoarea sorei contestatoarei, precum și Fișa de imobil pentru domiciliu.
Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 170 din 30 mai 2005, a admis contestația formulată de P.I.
A anulat hotărârea nr. 152 din 1 iulie 2003 și a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască contestatoarei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, republicată și să-i acorde drepturile prevăzute de acest act normativ, aferente perioadei 14 octombrie 1940 - 6 martie 1945.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din declarațiile autentificate ale martorilor G.E. și K.M., rezultă că T.C., împreună cu familia, din motive etnice, a fost nevoit să se refugieze din București, în Târgu Mureș.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Harghita, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut, în esență, că nu rezultă persecuția etnică, drept motiv al evacuării familiei din locuința existentă în București, întrucât, potrivit adeverinței emise de Tabăra mobilă de concentrare Târgu Mureș, tatăl petentei "a fost lăsat la domiciliul său stabil din Târgu Mureș", evacuarea putându-se datora oricărui alt motiv.
A mai criticat, totodată, sentința, și sub aspectul perioadei pentru care s-au acordat drepturile, arătând că instanța nu a luat în considerare dispozițiile Decretului - lege nr. 1627/1994, prin care, începând cu 1 septembrie 1944, au fost abrogate toate legile cu caracter discriminatoriu.
Recursul este nefondat.
în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât aceea de domiciliu.
Prin "persoană strămutată în altă localitate", conform prevederilor art. 2 din H.G. nr. 127/2002, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. în această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
în cauză, din adeverința eliberată în luna mai 1941, de către Oficiul pentru Refugiați Târgu Mureș, rezultă că T.K., refugiat din București, s-a prezentat în data de 14 octombrie 1940, în mod regulamentar la acest oficiu.
Astfel că este incontestabilă calitatea de refugiat al tatălui reclamantei, fiind dovedită cu înscrisuri oficiale.
Motivul refugiului, respectiv persecuția etnică, fiind de esența acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, a fost, de asemenea, probată prin declarațiile autentificate ale martorelor K.M. și G.E.
în aceste condiții și având în vedere și dispozițiile art. 6, care prevăd dovedirea situațiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000, prin orice mijloc de probă, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite.
Pentru aceste motive, se constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, respingând recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5109/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5108/2005. Contencios → |
|---|
