ICCJ. Decizia nr. 5108/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Brăila, la data de 17 decembrie 2004, A.M., B.V., B.D., C.G., C.M., G.C., C.M., G.I., I.M., M.I., M.M., M.F., M.C., M.A., P.P.G., P.M., P.T., T.R., T.M., V.L., Z.N., B.O., B.P., B.L., C.D.O., D.V., E.G., G.R., I.I., M.Ma., Mo.M., N.M., P.L., L.P., R.A., S.N.F., Ș.S.D., Ș.D., T.N., R.N., S.M. și V.M. au chemat în judecată Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea autorităților publice pârâte la plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2004, actualizată în raport cu rata inflației la data efectuării plății.
Instanța sesizată, constituită în complet specializat pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 60 din 9 februarie 2005 s-a dezînvestit în favoarea Curții de Apel București, reținând, în esență, că în cauză sunt incidente prevederile art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002, aprobată prin Legea nr. 347/2003, potrivit cărora litigiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, sunt în competența de soluționare a Curții de Apel București.
Această instanță, prin sentința civilă nr. 779 din 22 aprilie 2005, s-a considerat, la rândul său, necompetentă sub aspect material și în consecință, s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului Brăila, cu motivarea că dreptul reclamanților la prima de concediu s-a născut anterior O.U.G. nr. 177/2002, litigiul dedus judecății este un litigiu de muncă, întrucât privește drepturi salariale restante și neacordate, iar legea aplicabilă este Codul muncii.
Constatând, totodată, că în cauză s-a ivit un conflict negativ de competență, Curtea de Apel București a înaintat dosarul, înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 21 și 22 C. proc. civ., pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Examinând hotărârile date de cele două instanțe aflate în conflict, în raport cu dispozițiile legale în materie, înalta Curte a constatat că soluționarea cauzei în primă instanță, este de competența Tribunalului Brăila.
Din petitul acțiunii rezultă că pretențiile reclamanților vizează un drept salarial recunoscut magistraților și altor categorii de personal de specialitate din cadrul puterii judecătorești, prin art. 1 din O.G. nr. 83/2000, de modificare și completare a Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
O.U.G. nr. 177/2002, în vigoare de la 1 ianuarie 2003, aprobată prin Legea nr. 347/2003, pe care se fundamentează hotărârea Tribunalului Brăila, de declinare a competenței, reglementează în art. 42, procedura de soluționare a litigiilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale, nu și a litigiilor având ca obiect pretenții de natură salarială, cum este cazul în speță, care nu privesc modul de stabilire a respectivelor drepturi.
Astfel, potrivit textului mai sus menționat, "magistrații și celelalte categorii de personal de specialitate, prevăzute în prezenta ordonanță, nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, pot face contestație în termen de 5 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției sau Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, după caz.
împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare la secția contencios administrativ a Curții de Apel București".
Procedura evocată privește eventuala contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale (indemnizația de încadrare brută lunară, procentele prevăzute de lege pentru celelalte drepturi și adaosuri) și este condiționată de existența unui act administrativ care să fi fost emis pentru concretizarea acestor drepturi, ceea ce nu se regăsește în cauza de față.
Procedura instituită prin normele cu caracter special cuprinse în art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002 nu se aplică tuturor cererilor magistraților în legătură cu drepturile salariale, ci numai acelor cereri care privesc modul de stabilire a respectivelor drepturi printr-un act de decizie administrativă.
A considera că textul în discuție se aplică oricăror cereri având ca obiect drepturi salariale, înseamnă să se aplice extensiv prevederile sale, iar, pe de altă parte, să fie ignorate normele întregului sistem care reglementează raporturile juridice de muncă și îndeosebi acele dispoziții din legislația muncii care trebuie să se aplice și personalului din organele autorității judecătorești, atunci când legea specială, de strictă interpretare, nu le conține.
Soluția privind competența de judecată a cauzei, în primă instanță, a Tribunalului Brăila se impune și în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (2) și ale art. 295 alin. (2) C. muncii, potrivit cărora prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun, și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract de muncă, reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Așa fiind, în raport cu cele prezentate, competența de soluționare a cauzei de față aparține Tribunalului Brăila, conform art. 284 C. muncii și art. 2 pct. 1 lit. b1) C. proc. civ.
Aceeași instanță este competentă material să soluționeze, în primă instanță, și cererile formulate de reclamanții care fac parte din personalul auxiliar al parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești și de reclamanții funcționari publici, cărora nu le sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 1777/2002.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5102/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5101/2005. Contencios → |
|---|
