ICCJ. Decizia nr. 5147/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin actul administrativ emis de Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei al județului Botoșani, la 7 ianuarie 2005, numitei C.I. i-a fost suspendat dreptul de a folosi pașaportul, pe o durată de un an, pentru returnarea sa din Japonia, în temeiul art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997.
Contestația administrativă a sus-numitei a fost respinsă de Direcția Generală de Pașapoarte din carul Ministerului Administrației și Internelor care a hotărât menținerea măsurii (până la 7 ianuarie 2006).
împotriva acestei act administrativ a formulat în termen, plângere, contestatoarea, cererea sa fiind înregistrată sub nr. 1620 din 11 mai 2005, la Curtea de Apel București.
Prin sentința civilă nr. 1166 din 15 iunie 2005 a fost admisă cererea, anulându-se măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului și fiind obligată pârâta Direcția Generală de Pașapoarte să dispună restituirea pașaportului reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că aplicarea măsurii cu caracter sancționator din art. 14 al O.G. nr. 65/1997, este condiționată de săvârșirea unor fapte culpabile de către titularul pașaportului, iar în speță, petiționara nu a săvârșit asemenea fapte, lucrând legal pe teritoriul Japoniei.
A mai reținut instanța că textul art. 14 prevede posibilitatea, iar nu obligația autorității de a lua măsura în cazul returnării persoanei dintr-un stat cu care România nu a încheiat un acord de readmisie și numai în situația existenței culpei persoanei.
A constatat instanța că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 14 lit. e), iar aplicarea măsurii prevăzute de acestea are ca efect restrângerea exercițiului unui drept, fiind incidente dispozițiile art. 52 și 53 din Constituția României.
împotriva acestei hotărâri a declarat în termen, recursul de față, intimata Direcția Generală de Pașapoarte, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.
în motivare se arată: că instanța de fond a reținut greșit situația de fapt, că reclamanta nu ar fi depășit termenul de ședere, cu consecința înlăturării măsurii legale aplicate în temeiul art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997, că reclamanta însăși recunoaște în cererea sa, că a fost "trimisă în țară", din Japonia, astfel încât erau incidente dispozițiile art. 14 lit. e); că judecătorul român nu poate cenzura legea altui stat, nici sub aspectul dreptului la liberă circulație, nici sub cel al aplicării efective a măsurilor dispuse de acesta, cum este și măsura returnării.
Recursul nu se fondează.
înlăturarea de către instanța de fond, a măsurii sancționatorii prevăzută de art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997 și aplicată intimatei-reclamante, este legală, în considerarea caracterului supletiv al normei în temeiul căreia a fost aplicată. Textul art. 14 lit. e) fraza a II-a prevede posibilitatea, iar nu obligația autorității de a lua măsura, în anumite situații de fapt, de o gravitate și un pericol social redus, printre care și cea a returnării unei persoanei în cazul depășirii termenului de ședere. Aceasta este ipoteza în care se încadra intimata-reclamantă.
Pe de altă parte, măsura suspendării dreptului de a călători în străinătate are efecte totale, persoana, astfel, sancționată nemaiputând călători nicăieri, nu doar în statul care a efectuat returnarea. Așa fiind, aplicarea ei trebuie apreciată în raport cu circumstanțele personale ale cetățeanului român. în speță, pericolul social redus al faptei justifică și temeinici soluției primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5144/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5146/2005. contencios → |
|---|
