ICCJ. Decizia nr. 5158/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 30 martie 2004, Z.X., cetățean chinez, a declarat recurs împotriva sentinței nr. 586 din 25 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și admiterea plângerii, în sensul obligării intimatei-pârâte la prelungirea dreptului de ședere al reclamantului, conform art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003 și anularea măsurii returnării, cu interdicția de intrare în România pentru o perioadă de 1 an, măsură dispusă de autoritatea intimată-pârâtă, prin decizia nr. 1160853 din 16 decembrie 2003.
în motivarea recursului, se susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și că instanța a apreciat greșit probele administrate în cauză, iar cu privire la alte probe nu s-a pronunțat, deși erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
Cu privire la prelungirea dreptului de ședere al reclamantului, recurentul susține că în mod greșit, instanța de fond pentru a respinge cererea de obligare la prelungirea dreptului de ședere, a motivat că recurentul-reclamant nu a îndeplinit cumulativ prevederile art. 55 alin. (2), (3) și (4) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003. Aceasta, întrucât din înscrisurile depune de reclamant, la dosarul cauzei, în susținerea plângerii adresate instanței, rezultă că la data depunerii cererii de prelungire a dreptului de ședere - 8 octombrie 2003, reclamantul îndeplinea cumulativ toate condițiile prevăzute de lege.
Cât privește faptul că reclamantul avea dreptul de ședere expirat la 12 februarie 2003 și a fost emisă o primă dispoziție de părăsire a teritoriului (nr. 868473 din 14 februarie 2003), acțiunea formulată împotriva acestuia a fost respinsă prin sentința nr. 1321 din 11 septembrie 2003, dar la data depunerii, ulterior celei de a doua cereri, condițiile prevăzute de lege erau îndeplinite, că s-a schimbat situația de fapt, cererea petentului fiind justificată.
Cu privire la capătul de cerere privind anularea măsurii returnării cu interdicție de intrare în România, pentru o perioadă de 1 an, măsura dispusă de autoritatea intimată-pârâtă, prin decizia nr. 1160853 din 16 decembrie 2003, reclamantul susține că instanța a interpretat și aplicat greșit legea.
Astfel, șederea reclamantului peste perioada aprobată de autorități, nu este rezultatul lipsei de interes al acestuia pentru rezolvarea statutului său, ci urmarea faptului că în tot acest timp, reclamantul a fost în proces cu Autoritatea pentru Străini, pentru revocarea dispoziției de părăsirea teritoriului, și ulterior, pentru prelungirea dreptului său de ședere în România.
Recurentul a invocat dispozițiile constituționale - art. 21 și dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului - art. 6, care dau recurentului-reclamant, dreptul de a lua parte la propriul proces și la o judecată echitabilă.
Din actele cauzei, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că prin sentința nr. 586 din 25 martie 2004, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul Z.X., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Evidență Informatizată a persoanei, ca neîntemeiată.
S-a reținut că hotărârea este definitivă și irevocabilă, privind capătul de cerere privind anularea dispoziției de părăsire a teritoriului României și a măsurii returnării și a interdicției de intrare în țară.
S-a precizat de instanța de fond, că acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 297/1990 și ale Legii speciale nr. 357/2003, neavând un drept recunoscut de lege vătămat.
Astfel, la data depunerii cererii de prelungire a dreptului de ședere în România - 8 octombrie 2003, recurentul-reclamant nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 55 alin. (2), pentru a-i fi prelungit legal dreptul de ședere, pentru desfășurarea de activități comerciale. Instanța a constatat că în raport cu actele depuse, recurentul nu a probat că este în continuarea unei activități comerciale continue, profitabile, care îndeplinește în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 55 alin. (2), (3) și (4) din O.U.G. nr. 194/1994.
S-a mai constatat de instanța de fond că la data depunerii cererii de prelungire - 8 octombrie 2003, reclamantul avea dreptul de ședere expirat din 12 februarie 2003, în mod legal fiind emisă prima dispoziție de părăsire nr. 8684 din 14 februarie 2003, acțiunea formulată împotriva acestei dispoziții fiind respinsă în baza sentinței civile nr. 1321 din 11 septembrie 2003.
Cât privește dispoziția de părăsire și a măsurii returnării cu interdicție de intrare în România, pentru o perioadă de 1 an, acestea sunt legal emise, reclamantul având dreptul de ședere expirat din 12 februarie 2003, iar pe motiv că durata de ședere ilegală a depășit 3 luni, conform art. 101 alin. (1), coroborat cu art. 102 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002, s-a dispus și instituirea unei interdicții de intrare în România, pentru o perioadă de 1 an.
Cât privește capătul de cerere privind suspendarea aplicării dispoziției de părăsire a teritoriului, instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 82 din Legea nr. 357/2003, reclamantul neprobând la dosar, existența unor cauze bine justificate și iminența producerii unei pagube de neînlăturat, în condițiile în care actele contestate în cauză au fost apreciate ca legale. Mai mult, instanța a reținut că în ceea ce privește prima dispoziție de părăsire contestată, din 14 februarie 2003, recurentul a beneficiat de suspendare, pentru a fi lichidate activitățile comerciale desfășurate pe teritoriul României.
Avându-se în vedere motivele de recurs formulate și hotărârea instanței de fond, s-a constatat de înalta Curte de Casație și Justiție că recursul este neîntemeiat și va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
Cererea recurentului-reclamant privind obligarea intimatei-pârâte la prelungirea dreptului de ședere al reclamantului pe teritoriul României, conform art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, este neîntemeiată. Cu privire la anularea dispoziției de părăsire a teritoriului și a măsurii returnării cu interdicția intrării în țară pe timp de 1 an, hotărârea Curții de Apel București este definitivă și irevocabilă, petentul nemaiavând legal dreptul la recurs la înalta Curte de Casație și Justiție.
Referitor la cererea de prelungire a dreptului de ședere al reclamantului, conform art. 55 alin. (2) din Legea nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, sunt de reținut următoarele:
Conform art. 55 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, străinului intrat în România, în scopul desfășurării de activități comerciale, i se poate prelungi dreptul de ședere temporară, dacă îndeplinește anumite condiții strict prevăzute de lege și menționate în art. 55 din O.U.G. nr. 194/2002.
De precizat că art. 55 alin. (2) lit. d) pct. IV și V au fost reformulate prin Legea nr. 357/2003, prevăzându-se că petentul trebuie să producă documente, din care să rezulte că investiția este concretizată în aport de capital sau transfer de tehnologie în valoare de cel puțin 70.000 Euro ori crearea de 15 locuri de muncă, în cazul asociatului. Pct. V prevede că străinul trebuie să prezinte documente care să ateste venituri personale în cuantum de cel puțin 700 Euro lunar, în cazul acționarului și 500 Euro lunar, în cazul asociatului.
Recurentul-reclamant nu a produs acte în sensul dovedirii îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 55 din O.U.G. nr. 194/2002, inclusiv a modificărilor dispuse prin Legea nr. 357/2003, astfel încât în mod corect autoritatea administrativă a apreciat că nu este justificată cererea recurentului-reclamant.
Deci, recurentul nu are un drept prevăzut de lege, ci în condițiile în care îndeplinește criteriile legale, se poate aprecia în sensul prelungirii dreptului de ședere al reclamantului, în condițiile dovedirii în concret prin probe, îndeplinirea cumulativă a cerințelor legale. Această apreciere este în raport cu prevederile legii, în momentul aprecierii asupra cererii.
Așa fiind, hotărârea instanței de fond care a apreciat corect asupra actului administrativ contestat în cauză, fiind legală, recursul declarat a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5157/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5159/2005. Contencios → |
|---|
