ICCJ. Decizia nr. 5185/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 6 aprilie 2004, reclamantul V.N. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor și pe R.I., ministrul administrației și internelor, solicitând obligarea acestora de a-i răspunde la memoriul scris din 19 decembrie 2003 și la plata, în solidar, a unor daune reprezentând contravaloarea tractorului și a bunurilor gospodărești furate sau distruse prin incendiere, în sumă de 300.000 Euro, precum și a sumei de 90.000.000 lei, cu titlu de daune materiale și morale pentru refuzul de a-i răspunde la cerere.
în motivarea acțiunii, reclamantul arată că în noaptea de 26 spre 27 martie 2000 i-au fost furate bunuri gospodărești și incendiat tractorul de la gospodăria sa din Smadovița și cu toate că a indicat făptuitorii, nu s-au luat măsurile ce se impuneau, de către organele de poliție ale comunei Bîcleș și Inspectoratului de Poliție Mehedinți.
Mai arată că ulterior s-a adresat ministrului administrației și internelor, la 19 decembrie 2003, căruia i-a relatat că organele de poliție în subordine caută să mușamalizeze faptele de furt și incendiere, dar că nu a primit nici un răspuns la cererea sa.
Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 356 din 21 martie 2004, a respins acțiunea, reținând că incendierea unor bunuri și sustragerea altora din locuința reclamantului formează obiectul cercetării penale, iar instanța de contencios administrativ nu poate examina și să se pronunțe în această situație, neputând să cenzureze actele săvârșite de polițiști pe parcursul desfășurării cercetării penale.
Mai reține că numai procurorul este competent să supravegheze activitatea polițistului și că Parchetul a dispus adoptarea de măsuri pentru urgentarea soluționării cauzei.
Reține și că în cauză nu sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 27/2002, pentru că în speță nu este vorba de o autorizație sau un acord.
Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este nelegală și netemeinică.
Susține că instanța de fond a judecat cauza, cu lipsa de procedură a pârâtului R.I. și că eronat, instanța a reținut că a cerut cenzurarea actelor săvârșite de polițiști, când în realitate a solicitat să se completeze declarațiile date de numiții P.C. și N.V., la 30 noiembrie 2003.
Menționează și că instanța a interpretat greșit O.U.G. nr. 27/2002 și că hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor.
Recursul este nefondat.
Recurentul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ (aplicabilă în cauză), considerând că nu i s-a răspuns la cerere.
Conform prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 "Orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități publice de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, și faptul de a nu răspunde petiționarului, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede alt termen".
Art. 11 din lege stabilește că "Instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris.
în cazul admiterii cererii, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute".
Recurentul susține că instanța de fond a soluționat pricina, cu lipsa de procedură a pârâtului R.I., care se sancționează cu nulitatea hotărârii, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Dar, textul respectiv stabilește că astfel de acte "se vor declara nule, numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".
în cazul de față, numai R.I. avea posibilitatea să invoce lipsa de procedură, dar nici nu avea interes, pentru că nu i s-a produs o vătămare, acțiunea împotriva sa fiind respinsă.
Ca atare, cum recurentul-reclamant nu putea invoca lipsa de procedură cu pârâtul, motivul de recurs menționat apare ca nefondat.
în ce privește celelalte motive de recurs, și acestea sunt nefondate.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că recurentul a făcut plângere la diverse autorități publice, printre care Inspectoratul de Poliție Mehedinți, Ministerul Public, Ministerul Administrației și Internelor și Parlamentul României, sesizând nerezolvarea plângerii sale privitoare la furtul și incendierea unor bunuri proprietatea sa, la care a primit răspuns.
în cauza de față, recurentul susține că intimatul Ministerul Administrației și Internelor nu i-a răspuns la cererea din 19 decembrie 2003.
însă, din adresa acestui minister către recurent, având nr. 112 din februarie 2004, rezultă că i s-a răspuns la memoriul adresat conducerii ministerului, cu privire la identificarea și tragerea la răspundere penală a autorilor furturilor și incendiului provocate la locuința acestuia, în seara de 26 martie 2000.
Din înscrisul depus la dosar de către Ministerul Administrației și Internelor, rezultă că recurentul a adresat acestui minister, încă 4 petiții, în perioada 2002 - 2004, cu privire la aceeași problemă.
De aceea, se reține că recurentului i s-a răspuns la petițiile adresate ministerului, printre care și la cererea trimisă la 19 decembrie 2003, care face obiectul prezentei pricini, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, pentru a se putea admite acțiunea, în ce privește obligarea la a-i răspunde la cerere, dar nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 11 din aceeași lege, spre a putea interveni răspunderea materială sau cea morală a intimaților-pârâți, în lipsa culpei acestora.
în realitate, recurentul este nemulțumit de faptul că se tergiversează soluționarea cercetării penale privitoare la furtul și incendiul din 26 martie 2000, dar obiectul cauzei de față este de altă natură, și anume, obligarea de a i se răspunde la memoriul din 19 decembrie 2003, răspuns pe care l-a și primit.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., a fost respins recursul, ca nefondat, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motivarea acesteia urmând a se completa cu prezenta motivare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5182/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5186/2005. Contencios → |
|---|
