ICCJ. Decizia nr. 5339/2005. Contencios. Anulare act de control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5339/2005
Dosar nr. 1782/2005
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 2 septembrie 2004, reclamanta C.M. T. Sibiu a solicitat anularea deciziei nr. 242 din 12 august 2004, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi în parte, a cap. III din procesul-verbal nr. 1 din 27 iunie 2004, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, privitoare la obligaţii bugetare suplimentare în sumă de 5.047.040.535 lei, din care 2.587.679.031 lei T.V.A., 2.303.725.554 lei dobânzi şi 155.636.050 lei penalităţi de întârziere aferente T.V.A.
În motivarea acţiunii arată că a fost nelegal obligată la plata sumelor menţionate, reţinându-se că datorează T.V.A. pentru serviciile de specialitate tehnică asigurate de o firmă italiană, la montarea unui utilaj de tricotat, ca şi pentru utilajele de tricotat şi pentru autoturismul P., importate în regim de leasing, în perioada 1 aprilie 1999 - 28 februarie 2003.
Mai arată că, chiar dacă nu respectase prevederile legale referitoare la înregistrarea şi plata T.V.A., trebuia să se facă aplicarea prevederile art. 155 alin. (4) Cod fiscal şi ale pct. 60 alin. (2) din Normele de aplicare a Codului fiscal, chiar dacă tranzacţiile comerciale pe care le-a făcut, sunt anterioare intrării în vigoare a acestor acte normative, deoarece normele respective au caracter procedural, fiind, astfel, de imediată aplicare.
Referitor la dobânzi şi penalităţi de întârziere, susţine că sunt accesorii ale datoriei bugetare şi cum creanţa bugetară principală nu este datorată, nici acestea nu sunt datorate.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 64 din 11 martie 2005, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia şi în parte, cap. III al procesului-verbal, în ce priveşte stabilirea obligaţiei bugetare suplimentare în sumă de 5.047.040.635 lei, exonerând pe reclamantă de plata acestei sume şi obligând pârâtele, la plata sumei de 43.500.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că reclamanta nu mai putea fi obligată la plata T.V.A. aferentă ratelor de leasing, chiar dacă nu a plătit-o, deoarece noile dispoziţiile legale incidente sunt de imediată aplicare.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu, în nume propriu şi în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că este netemeinică şi nelegală.
Menţionează că reclamanta nu a condus nici un fel de evidenţă contabilă cu privire la T.V.A. aferentă plăţilor pentru serviciile prestate şi pentru utilajele şi autoturismul importat în regim de leasing, în conturile speciale de T.V.A. colectată şi T.V.A. deductibilă, obligaţie ce-i revenea în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile în perioada respectivă.
Consideră că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile procedurale din Codul fiscal şi din Normele de aplicare a acestuia, ulterioare perioadei în discuţie, nu ale deciziei nr. 8/2003, a Ministerului Finanţelor Publice.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat.
Susţine, în esenţă, că în succesiunea lor, actele normative au reglementat diferit T.V.A. aferentă ratelor de leasing şi măsurile ce puteau fi dispuse de organele de control fiscal, dar că prin Decizia nr. 8/2003 a Comisiei Centrale Fiscale, prin Legea nr. 345/2003 şi prin Codul fiscal s-a ajuns ca operaţiunile de leasing extern să primească acelaşi tratament juridic, indiferent de data la care au fost făcute.
Mai susţine că la data controlului erau aplicabile dispoziţiile pct. 60 alin. (3) şi (5) din Normele de aplicare a Codului fiscal, în sensul obligării sale la înregistrarea în contabilitate şi în decontul T.V.A. al lunii iunie 2004, a obligaţiei de plată şi a dreptului de deducere, înregistrare ce avea efect zero pentru datoria bugetară, dar şi dacă s-ar susţine că nu sunt aplicabile aceste norme decât după 1 ianuarie 2004, reglementările anterioare îi erau favorabile şi nu trebuia să fie obligată la plata vreunei sume.
Analizând motivele de recurs invocate de recurente, în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin procesul-verbal încheiat la 27 mai 2004, de către organe de control din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Sibiu, s-a stabilit în sarcina intimatei, obligaţia, printre altele, de a plăti către bugetul statului, suma de 2.587.679.031 lei cu titlu de T.V.A. suplimentară şi sumele de 2.303.725.554 lei şi 155.636.050 lei cu titlu de dobânzi, respectiv penalităţi de întârziere aferente T.V.A. suplimentară, în total suma de 5.047.040.635 lei, sumă contestată de aceasta.
Se susţine că perioada supusă verificării este 1 aprilie 1999 - 31 ianuarie 2004 şi că în această perioadă, intimata a achitat contravaloarea unor servicii prestate de o firmă italiană, în baza contractului FN din 1 martie 2001 şi a facturii nr. 141 din 13 septembrie 2001, precum şi faptul că a derulat 5 contracte de leasing extern privind achiziţionarea unor utilaje de tricotat şi a unui autoturism, pentru care nu a înregistrat în evidenţa contabilă T.V.A. aferentă ratelor de leasing.
Intimata a contestat procesul-verbal de constatare în ce priveşte suma totală de 5.047.040.635 lei, contestaţie ce i s-a respins ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 242 din 12 august 2004, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, contestată şi aceasta în litigiul de faţă.
Intimata susţine că nu datora T.V.A. şi nici dobânzi şi penalităţile aferente reţinute în sarcina sa, pentru că, chiar dacă avea obligaţia legală să înregistreze în evidenţa contabilă, obligaţia de plată a T.V.A. corespunzătoare valorii operaţiunilor în discuţie, nu trebuia obligată la plata acestora, deoarece îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (4) Cod Fiscal şi ale pct. 60 alin. (5) din Normele de aplicare a Codului fiscal, chiar dacă actele normative respective sunt adoptate ulterior încheierii acestor operaţiuni.
Dimpotrivă, recurentele consideră că se datorează T.V.A. pentru serviciile prestate de nerezidenţi şi pentru ratele de leasing extern, deoarece intimata nu a evidenţiat în contabilitatea sa, T.V.A. aferentă plăţilor în conturile speciale de T.V.A. colectată şi T.V.A. deductibilă şi nu a achitat-o în termenele prevăzute în contractele încheiate pentru perioada de leasing.
Recursul este nefondat.
Este de necontestat că intimata avea dreptul de deducere a T.V.A. aferentă contravalorii serviciilor prestate de firma italiană, la montarea unui utilaj de tricotat, ca şi a contravalorii utilajelor de tricotat şi autoturismului cumpărate în sistem leasing.
Chiar dacă intimata avea obligaţia legală să înregistreze în evidenţa sa contabilă T.V.A. aferentă acestor operaţiuni, iar concomitent şi dreptul de deducere a T.V.A. şi nu a procedat în acest fel, trebuie reţinut că în bugetul de stat nu s-a produs nici o pagubă prin această omisiune.
Nerespectarea obligaţiei de înregistrare a T.V.A. impunea, eventual, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, nu obligarea la plata T.V.A. ce s-ar fi cuvenit dacă nu avea dreptul de deducere şi la dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, aşa cum au procedat incorect organele fiscale.
De altfel, prin Decizia nr. 8 din 28 iulie 2003 a Comisiei Centrale Fiscale, s-a stabilit interpretarea situaţiilor ca cea de faţă, şi anume, în sensul că T.V.A. aferentă acestor operaţiuni se înscrie la rândul 3 „regularizări" din decontul privind T.V.A., ca taxă colectată şi la rândul 10 „regularizări" din decont ca taxă deductibilă, fără să se prevadă vreo sancţiune în cazul neefectuării acestor operaţiuni.
Şi Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003, chiar dacă prevederile sale nu sunt aplicabile în cauza de faţă, prevede că în cazul operaţiunilor care dau dreptul la deducerea T.V.A. nu mai trebuie să se achite întâi T.V.A., iar apoi să se solicite deducerea acestora, ci numai să se facă înregistrările corespunzătoare în evidenţele contabile.
Pentru considerentele menţionate mai sus, urmează ca în temeiul art. 299 şi 312 C. proc. civ., să se respingă recursul, ca nefondat, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, dar se completează motivarea acesteia, cu motivarea din prezenta decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sibiu, în nume propriu şi în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 64 din 11 martie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5337/2005. Contencios. Refuz răspuns la... | ICCJ. Decizia nr. 5343/2005. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
