ICCJ. Decizia nr. 5365/2005. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de prorpietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5365/2005
Dosar nr. 6197/2004
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 august 2003, reclamanta B.E. a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.08 nr. 1164 din 25 aprilie 2003, eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor, Locuinţei şi Turismului, pentru SC B.G. SA.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin certificatul de proprietate emis nelegal de ministerul pârât, a fost vătămat dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 295, 94 mp, situat în Băile Govora, în punctul L.S. şi care face parte din suprafaţa de 7.291 mp, transmisă în proprietatea sa, în anul 1948, ca zestre la încheierea căsătoriei.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca nefondată, prin sentinţa nr. 45/F/C din 25 martie 2004, cu motivarea că actul de proprietate contestat fost întocmit cu respectarea Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, pentru terenul ocupat de sonda nr. 606, aflată în patrimoniul pârâtei SC B.G. SA, la data constituirii ca societate comercială.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra acestui teren, nefiind identitate între terenul pe care l-a dobândit în baza deciziei civile nr. 3.166 din 18 noiembrie 1999, a Tribunalului Vâlcea şi cel atestat în proprietatea societăţii comerciale pârâte.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere apărările pe care le-a formulat şi le-a dovedit cu probele administrate în cauză. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de fond nu a analizat înscrisurile din care rezultă că reclamanta nu a semnat procesul-verbal de delimitare, depus pentru atestarea terenului în proprietatea societăţii pârâte şi a constatat greşit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990, pentru un teren concesionat în vederea exploatării zăcământului de iod. Recurenta a precizat că terenul respectiv nu aparţine, însă, domeniului public, întrucât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 pct. 4 din Legea nr. 2131/1998 şi nu s-a efectuat o expropriere, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 33/1994, printr-o dreaptă şi prealabilă despăgubire pentru dreptul său de proprietate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a constatat corect că recurenta-reclamantă nu a dovedit proprietatea sa asupra terenului în suprafaţă de 295,94 mp, situat în oraşul Băile Govora, aferent sondei nr. 606, de exploatare a resurselor minerale de apă minerală balneo-terapeutică şi că, prin eliberarea certificatului de proprietate pentru SC B.G. SA nu a fost vătămat dreptul de proprietate invocat în acţiune.
Din fişa tehnică întocmită la 9 iunie 1970, de Întreprinderea Balneo-climaterică Govora, rezultă că sonda nr. 606 a fost săpată şi a intrat în funcţiune în anul 1956 şi în anul 1969 a fost delimitat perimetrul de protecţie.
Terenul în suprafaţă de 295,94 mp este utilizat pentru exploatarea sondei nr. 606, fiind ocupat de sala maşinilor, bazin iod, platformă betonată, fermă metal şi curte, astfel cum s-a constatat în documentaţia întocmită de intimata-pârâtă, pentru aplicarea HG nr. 834/1991.
În motivarea acţiunii şi în prezentul recurs, recurenta a recunoscut că din anul 1956, terenul de 295,94 mp este afectat activităţii de extracţie a iodului la sonda nr. 606, ca bun de interes naţional.
Cu toate acestea, în contradicţie cu toate înscrisurile depuse în cauză, recurenta a susţinut că terenul respectiv s-a aflat neîntrerupt în posesia şi în folosinţa sa, de la data de 29 mai 1948, când a fost înzestrată de părinţii săi.
Recurenta a depus la dosar, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1933, de autorii săi, pentru o suprafaţă de teren numită B.G. şi Decizia civilă nr. 3.166 din 18 noiembrie 1999, prin care Tribunalul Vâlcea a admis cererea sa de sistare a stării de indiviziune şi i-a atribuit lotul care cuprinde şi terenul situat în pct. S.G., în suprafaţă de 7.291 mp, din care 1.093 mp teren construcţii şi 6.198 mp fâneţe.
Recurenta nu a dovedit, astfel, dreptul său asupra terenului atestat în proprietatea intimatei-pârâte, pentru că hotărârea judecătorească de partaj nu este constitutivă de drepturi reale, iar actul din anul 1933 menţionează numai vecinătăţile terenului, fără a cuprinde suprafaţa sau alte elemente necesare identificării în prezent a bunului vândut.
În cauză, recurenta nu a administrat şi alte probe prin care să dovedească existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, amplasamentul terenului şi categoria de folosinţă a acestuia.
Deşi expertiza efectuată în cauză a constatat că există suprapunere între terenul indicat de recurentă şi terenul atestat în proprietatea intimatei-pârâte, instanţa de fond a considerat corect ca nefiind dovedită vătămarea dreptului de proprietate pentru care a fost formulată acţiunea în anulare.
Astfel, la pronunţarea hotărârii atacate, s-a avut în vedere că expertul a constatat pentru terenul recurentei, o suprafaţă de 7.034,72 mp, cu 256,28 mp mai mică decât cea menţionată în hotărârea de partaj. Instanţa de fond a reţinut şi că prin hotărârea de partaj a fost atribuit recurentei, terenul de la pct. S., în suprafaţă de 7.291 mp, deşi în cererea de partaj, pentru terenul respectiv s-a indicat numai suprafaţa de 6.000 mp. Aceste probe au fost coroborate de instanţa de fond şi cu adeverinţa eliberată la 2 decembrie 2002, de Primăria oraşului Băile Govora, din care rezultă că în registrul agricol al oraşului recurenta figurează înscrisă cu suprafaţa totală de 0,63 ha, din care 0,02 ha arabil şi 0,61 păşuni, teren dispersat în mai multe puncte, inclusiv la pct. S., fără a se preciza suprafaţa deţinută pe acest amplasament. De altfel, şi în raportul de expertiză tehnică s-a constatat că din totalul suprafeţei măsurate de 7.034,72 mp, recurenta a înregistrat la Oficiul Judeţean de cadastru Geodezie şi Cartografie, numai suprafaţa de 5.629,18 mp.
La data formulării acţiunii în anulare, dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului în suprafaţă de 295,94 mp, aferent sondei nr. 606, nu era înscris în Registrul de publicitate imobiliară, în evidenţele fiscale şi cadastrale ale autorităţilor publice, iar probele administrate nu dovedesc fapte sau acte juridice îndeplinite de recurentă sub nume de proprietar.
În consecinţă, instanţa de fond a constatat judicios că recurenta nu a dovedit proprietatea sa asupra terenului pentru care a fost eliberat certificatul contestat în cauză.
Recurenta a susţinut neîntemeiat că actul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat intimatei-pârâte, de o autoritate publică necompetentă şi cu încălcarea prevederilor Legii nr. 15/1990.
Ministerul intimat a întocmit actul contestat în exercitarea atribuţiilor sale de minister de resort, conferite prin art. 1 din HG nr. 843/1991.
De asemenea, instanţa de fond a constatat corect îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de HG nr. 834/1991, pentru atestarea dreptului de proprietate al societăţii comerciale intimate.
Astfel, se reţine că acest teren este necesar realizării obiectului de activitate al societăţii, pentru că este aferent sondei nr. 606, care s-a aflat în administrarea Întreprinderii balneo-climaterice Govora şi ulterior, a O.J.T. Vâlcea, fiind transmisă cu acelaşi titlu în baza Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 1041/1990, în patrimoniul intimatei-pârâte, ca mijloc fix cu număr propriu de inventar, pentru care s-a plătit taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat.
Calitatea intimatei-pârâte, de administrator al zăcământului de substanţe minerale balneare, a fost confirmată de Ministerul Turismului, ca minister de resort, şi prin circulara comunicată la 10 iunie 1992, pentru delimitarea perimetrului de protecţie cu regim sever aferent sondelor din patrimoniu.
În memoriul de recurs s-a indicat eronat HG nr. 809/2000, ca o dovadă a închirierii terenului aferent sondei, de către intimata-pârâtă.
În realitate, prin această hotărâre, a fost aprobată licenţa de concesiune a activităţii miniere de exploatare încheiată la 15 februarie 2000, între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi societatea intimată.
Hotărârea respectivă nu prezintă relevanţă în cauză, întrucât a fost adoptată anterior eliberării certificatului contestat, vizează numai activitatea desfăşurată de intimata-pârâtă şi nu cuprinde dispoziţii referitoare la drepturile reale din patrimoniul acesteia.
Susţinerile din recurs privind proprietatea publică a statului asupra terenului aferent sondei nr. 606, vor fi respinse, constatându-se că asemenea apărări nu au fost formulate în primă instanţă, iar recurenta nu are, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990, legitimarea procesuală să solicite recunoaşterea dreptului aparţinând unui alt titular.
Dispoziţiile Legii nr. 33/1994 au fost invocate fără temei în recurs, dat fiind că acestea nu sunt incidente în cauză faţă de obiectul acţiunii formulate de recurentă pe calea contenciosului administrativ şi în procedura reglementată prin Legea nr. 29/1990.
Apărarea recurentei privind întocmirea de către intimata-pârâtă, a unui proces-verbal de delimitare a terenului pe care nu l-a semnat, va fi respinsă, pentru că proba respectivă nu a fost reţinută ca hotărâtoare în dezlegarea pricinii, aşa după cum rezultă din considerentele sentinţei atacate.
De altfel, în raport cu acest act, recurenta nu este îndreptăţită să conteste certificatul de proprietate eliberat la data de 25 aprilie 2003, întrucât, la acea dată şi în perioada anterioară, de întocmire a documentaţiei necesare, hotărârea de partaj invocată ca titlu de proprietate nu era înscrisă în C.F. şi în consecinţă, nu era opozabilă terţilor.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.E. împotriva sentinţei civile nr. 45/F/C din 25 martie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5364/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5366/2005. Contencios. Refuz acordare ajutor... → |
|---|
