ICCJ. Decizia nr. 5386/2005. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5386/2005
Dosar nr. 8279/2004
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 august 2003, Consiliul Local al municipiului Timişoara, prin Primarul Timişoarei şi semnată de Secretarul municipiului, a chemat în judecată SC T. SA Timişoara, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M.10 nr. 0342 din 17 martie 1995, prin care pârâta a intrat în proprietatea terenului înscris în C.F. nr. 104010 Timişoara, restabilirea dreptului de proprietate a Statului Român asupra terenului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le va justifica.
Ulterior, prin precizarea de acţiune, Primarul municipiului şi Secretarul acestuia au arătat că Primăria municipiului Timişoara înţelege să-şi însuşească cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 7 octombrie 2003, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara, tot prin Primarul municipiului, şi-a precizat acţiunea, în sensul că a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, Ministerul Transporturilor, Locuinţei şi Turismului (fostul Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, în calitate de emitent al actului juridic atacat).
În motivarea acţiunii s-a arătat că în mod greşit a fost emis certificatul atacat pentru terenul pe care este amplasat tronsonul conductă de termoficare pe porţiunea cuprinsă între Str. C, şi calea ferată, întrucât respectivul teren aparţine domeniului public, că reţelele termice au fost construite de autoritatea publică locală şi afectate utilităţilor publice, înainte de intrarea terenului în proprietatea pârâtei. În opinia reclamantei, terenul aferent construcţiilor este proprietatea Statului Român, iar certificatul atacat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 33/1994, precum şi cele ale Legii nr. 213/1998.
Judecătoria Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 10062 din 4 decembrie 2003, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ, invocând dispoziţiile art. 1 şi 6 din Legea nr. 29/1990, ale art. 3 pct. 1, precum şi cele ale art. 158 şi 159 C. proc. civ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 289 din 18 mai 2004, a respins acţiunea reclamanţilor Consiliul Local Timişoara şi Primarul municipiului Timişoara, împotriva pârâţilor Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi SC T. SA Timişoara, ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, Primarul şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin că în mod greşit s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990, iar nu cele ale art. 4, 5 şi 29 din Legea nr. 18/1991, ale Legii nr. 15/1990, precum şi cele ale HG nr. 834/1991. În argumentarea acestui motiv de recurs se susţine că actul atacat este un act de gestiune, iar nu un act de autoritate supus controlului instanţei de contencios administrativ.
În aceste condiţii arată recurenţii, soluţionarea cererii privind anularea actului nu este de competenţa instanţelor de contencios administrativ, iar procedura prealabilă nu este obligatorie.
Examinând cauza, în raport cu critica adusă soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi cu toate dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Pe de o parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, în sensul că acesta este un act administrativ, iar nu de gestiune, natura juridică a actului atacat fiind determinată atât de autoritatea emitentă (care nu acţionează ca o persoană juridică de drept privat, ci ca o autoritate publică abilitată să emită astfel de certificate în condiţiile şi limitele legii), cât şi de procedura administrativă de emitere a certificatului.
Împrejurarea că din acel act se nasc şi efecte juridice subsecvente de drept civil nu îi modifică natura juridică, întrucât nu schimbă structura raporturilor care au determinat emiterea lui şi nici caracterul său de autoritate.
Cum un asemenea act îmbracă forma juridică a unui act administrativ de autoritate emis de un minister în executarea dispoziţiilor legale, competenţa exercitării controlului de legalitate a acestuia revine, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curţii de apel.
Prin urmare, în cauză, astfel cum corect au reţinut instanţele judecătoreşti, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, acţiunea, indiferent de motivul de nulitate invocat, urmând a fi exercitată în termenele şi condiţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
De altfel, în materie este de reţinut că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat încă din anii 1994 - 1995 în mod unitar.
În plus, se constată şi că sentinţa nr. 10062 din 4 decembrie 2003, a Judecătoriei Timişoara, prin care s-a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea curţii de apel, nu a fost atacată de către recurenţii-reclamanţi şi mai mult, excepţia necompetenţei materiale nu a fost invocată nici în faţa instanţei de fond.
Prin urmare, reţinându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile formulate acesteia, sunt nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 14 şi 18 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 289 din 18 mai 2004, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5385/2005. Contencios. Refuz emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5388/2005. Contencios → |
|---|
