ICCJ. Decizia nr. 5389/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5389/2005
Dosar nr. 1449/2005
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 octombrie 2004, S.N.T.F.C. C.F.R. SA Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 287 din 21 septembrie 2004, a Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a menţinut procesul-verbal nr. 566088 din 27 iunie 2004, încheiat de organele de control ale Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili - Direcţia de Inspecţie Fiscală.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele atacate, în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 24.399.988.221 lei, reprezentând dobânzi în sumă de 19.931.697.815 lei aferente T.V.A. şi penalităţi de întârziere în sumă de 4.468.290.406 lei aferente T.V.A. calculate de la data înregistrării declaraţiei de import piese de schimb, materiale consumabile, echipamente de la A.D.D.F., necesare pentru lucrările de modernizare şi reparaţii capitale a 100 vagoane de călători, datorită unei greşite interpretări a art. 13 alin. (4) din OG nr. 61/2002 şi a art. 14 alin. (4) teza a II-a din aceeaşi ordonanţă.
Mai mult, arată reclamanta, comparând T.V.A. de recuperat de la buget şi T.V.A. datorat în vamă pentru importul pentru modernizarea vagoanelor, rezultă că nu s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, prin compensarea cu întârziere a T.V.A. datorat.
Cu privire la măsura de diminuare a T.V.A. de rambursat, cu suma de 1.323.265.374 lei, dispusă prin actele administrativ-fiscale atacate, reclamanta consideră că aceasta constituie o eroare, societatea neputând fi obligată la o plată dublă a unei obligaţii bugetare, respectiv la stornarea aceleiaşi sume, de două ori (prima dată cu ocazia controlului, prin care s-a dispus stornarea sumei de 9.718.030.479 lei, din care suma de 1.323.265.374 lei fusese deja stornată). Această eroare putea fi, însă, în opinia reclamantei, îndreptată de către organele fiscale, în temeiul art. 102 alin. (3) teza finală C. proCod Fiscal
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 348 din 28 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că prin nerespectarea termenului de amânare la plată, de 9 luni, societatea a pierdut facilitatea acordată de OUG nr. 52/2002, exigibilitatea T.V.A. nemaiputând lua naştere la data expirării celor 9 luni, T.V.A. devenind, astfel, obligaţie restantă. Aceasta, întrucât termenul scadent, în cazul neacordării acestei facilităţi, era, conform art. 14, art. 15 şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, data înregistrării declaraţiei vamale, iar nu 9 luni de la efectuarea importului.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 12 şi 13 din OG nr. 61/2002.
Referitor la măsura de diminuare a T.V.A. cu suma de 1.323.265.374 lei, instanţa de fond a reţinut că în mod corect, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a menţinut procesul-verbal de control, deoarece această sumă a fost stabilită printr-un proces-verbal anterior, act de control ce nu a fost contestat de reclamantă şi care nu poate fi discutat în acest cadru procesual. În situaţia în care reclamanta consideră, însă, că măsura se datorează unei erori, ea poate uza de calea procedurală prevăzută de Codul de procedură fiscală, distinctă de acest litigiu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA Bucureşti, susţinând, în esenţă, că aceasta este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); instanţa a interpretat greşit actul juridic care a făcut obiectul acţiunii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că instanţa de fond nu a distins între dobânzi aferente T.V.A. şi penalităţi de întârziere aferente T.V.A., neţinând seama de prevederile art. 14 alin. (4) teza a II-a din OG nr. 61/2002. În consecinţă, arată recurenta, instanţa de fond nu a reţinut că data de la care se calculează penalităţile de întârziere, este data încetării valabilităţii amânării la plata a T.V.A., respectiv 9 luni de la data importului.
Referitor la dobânzile de întârziere aferente T.V.A., se susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (4) din OG nr. 61/2002. Aceasta, întrucât amânarea la plată a T.V.A., de care a beneficiat societatea, conform OUG nr. 52/2002, se referă la obligaţii bugetare viitoare, iar nu la cele restante, iar în situaţia în care ar fi fost aplicabil textul respectiv, dobânzile s-ar fi plătit, chiar şi atunci când s-ar fi efectuat plata T.V.A. în intervalul de 9 luni.
Potrivit considerentelor sentinţei atacate, în opinia recurentei, instanţa de fond a instituit o sancţiune, fără să existe un temei legal care să o reglementeze expres.
Printr-un alt motiv de recurs ce vizează măsura de diminuare a T.V.A. de rambursat, se susţine că în mod greşit instanţa de fond a validat implicit o plată dublă a unei obligaţii financiare, fără a reţine că prin contestarea procesului-verbal de control nr. 566088 din 7 iunie 2004, societatea a îndeplinit practic procedura prevăzută de art. 102 alin. (3) teza finală C. proCod Fiscal
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OUG nr. 52/2002, T.V.A. datorată în vamă de către S.N.T.F.C. C.F.R. SA Bucureşti, pentru importurile de bunuri necesare realizării Proiectului de modernizare şi reparaţie generală a 100 vagoane de călători, de către firma A.D.D.F. din Franţa, se amână la plată, până la livrarea fiecărui vagon pentru care au fost importate, dar nu mai mult de 9 luni de la data importului, şi deductibilitatea T.V.A. respective ia naştere la data plăţii acesteia.
În fapt, pe considerentul că societatea a încălcat prevederile art. 1 din OUG nr. 52/2002, în sensul că a compensat cu întârziere T.V.A. datorată, cu T.V.A. de rambursat din decontul lunii anterioare, nefiind respectat termenul de 9 luni de la data importului, organele de control au stabilit în sarcina societăţii, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, în sumă totală de 24.399.988.221 lei, calculate de la data declaraţiei vamale de import.
Este necontestat că perioada supusă verificării a fost august 2002 - iunie 2003.
Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond nu a distins între dobânzi aferente T.V.A. şi penalităţi de întârziere aferente T.V.A., Înalta Curte constată că nu este susţinut de actele dosarului. În acest sens, chiar din considerentele sentinţei atacate rezultă fără putere de tăgadă că instanţa de fond a avut în vedere atât dispoziţiile OG nr. 61/2002, privind colectarea creanţelor bugetare şi cele ale Legii nr. 345/2002, cât şi situaţia specială a recurentei-reclamante, reglementată expres prin OUG nr. 52/2002.
Compensarea, însă, cu întârziere a T.V.A. datorat în vamă, cu T.V.A. de rambursat din decontul lunii anterioare, cu nerespectarea termenului de 9 luni de la data importului, nu putea fi sancţionată decât prin, astfel cum corect au reţinut autorităţile fiscale şi instanţa de fond, pierderea facilităţii şi aplicarea art. 12, 13 şi 14 din OG nr. 61/2002, precum şi cele ale art. 14, art. 15 şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 345/2002.
Interpretarea dată de recurenta-reclamantă, textului art. 14 alin. (4) teza a II-a din OG nr. 61/2002, este total greşită în raport cu dispoziţiile exprese ale OUG nr. 52/2002.
Cu privire la argumentul contestatoarei privind faptul că statul nu a fost prejudiciat, întrucât societatea avea T.V.A. de rambursat, aşa cum prezintă în situaţia comparativă anexată în susţinerea contestaţiei, acesta nu poate fi reţinut în soluţionarea favorabilă a cauzei, având în vedere constatările din procesul-verbal contestat de la Cap. III, referitoare la „soluţionarea cererilor de rambursare", din care rezultă că societatea, în baza cererilor de rambursare cu control ulterior depuse la organul fiscal, a beneficiat de rambursarea T.V.A. sau de compensarea acestei T.V.A. de rambursat evidenţiată în deconturile de T.V.A., cu alte obligaţii de plată şi prin urmare, în această perioadă nu se mai afla în situaţia de a înregistra T.V.A. de rambursat.
Referitor la motivul de recurs ce vizează măsura diminuării T.V.A. cu suma de 1.323.265.374 lei, Înalta Curte constată că soluţia dată de instanţa de fond este corectă, iar critica adusă acesteia, nefondată.
În acest sens, se constată, pe de o parte, că pretinsa stabilire a acestei obligaţii, atât prin procesul-verbal atacat, cât şi într-un act de control anterior, nu este de natură a şterge obligaţia în situaţia în care primul act nu a fost contestat în termenul prevăzut de art. 4 din OUG nr. 13/2001 şi care nu poate fi cenzurat în acest (prezentul) cadru procesual.
De altfel, prin procesul-verbal nr. 6/1021 din 4 noiembrie 2002, care a cuprins perioada 1 mai 2002 - 31 iulie 2002, s-a constatat că până la data de 31 iulie 2002, societatea nu a stornat nici o sumă din T.V.A., de 9.718.030.479 lei, din care se pretinde că face parte şi suma de 1.323.265.374 lei.
În plus, la data controlului erau în vigoare dispoziţiile art. 19 din OG nr. 70/1997, precum şi cele ale art. 10 alin. (2) din HG nr. 886/1999, privind controlul fiscal, respectiv procedura şi limitele acestuia.
Faptul că ulterior, prin art. 96 alin. (3) teza finală din OG nr. 92/2003, text care, prin aprobarea sa prin Legea nr. 174/2004, republicare şi renumerotare, a devenit art. 102 alin. (3), se prevede posibilitatea reverificării unei perioade, în situaţia în care se constată erori de calcul, nu poate fi avută în vedere decât în coroborare cu toate prevederile referitoare la obligaţiile contribuabilului de a colabora la constatarea stărilor de fapt fiscale.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată, pe de o parte, că nu sunt arătate probele sau mijloacele de apărare pe care instanţa nu le-ar fi avut în vedere, iar, pe de altă parte, că dimpotrivă, contrar celor susţinute, instanţa a analizat toate susţinerile şi probele administrate în cauză.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, corect motivată, iar criticile acesteia, total nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 14, 15 şi 18 din Legea nr. 29/1990, ale OG nr. 92/2003 şi ale art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.T.F.C. C.F.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 348 din 28 februarie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5388/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5390/2005. Contencios. Anulare act... → |
|---|
