ICCJ. Decizia nr. 5388/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5388/2005
Dosar nr. 672/2005
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 aprilie 2001, reclamanta SC C. SA a solicitat anularea deciziei nr. 275 din 28 februarie 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a procesului-verbal de control nr. 575333 din 31 mai 2000, încheiat de Administraţia Financiară a sectorului 4 Bucureşti şi exonerarea sa de plata sumei de 875.828.849 lei, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente.
În motivarea acţiunii arată că eronat a fost considerată ca societate prestatoare de servicii, pentru care perioada de scutire de la plata impozitului pe profit este de un an de la data înfiinţării, iar nu ca societate cu activitate de producţie industrială, pentru care această perioadă este de 5 ani.
Mai arată că obiectul său de activitate este producţie în domeniul industriei chimice şi că în perioada supusă controlului a desfăşurat activitatea de producţie şi comercializare, folosind utilaje specializate, cu un flux tehnologic propriu, complex, cu personal calificat şi cu produse omologate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 868 din 19 iunie 2001, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia şi procesul-verbal contestate şi a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 3330 din 6 noiembrie 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin care s-a casat hotărârea recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea suplimentării probelor, cu acte şi expertiză tehnică.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 292 din 5 martie 2003, prin care a admis acţiunea, a anulat actele contestate şi a exonerat pe reclamantă, de plata sumei de 875.828.849 lei.
Şi împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de către Ministerul Finanţelor Publice şi de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 196 din 22 ianuarie 2004, a admis recursul Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, respingând recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti, ca tardiv.
Instanţa de recurs reţine că prima instanţă nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii stabilite prin Decizia nr. 3330/2002, şi anume, nu a administrat suplimentar probele cu acte şi expertiză tehnică.
Rejudecând din nou cauza, după completarea probatoriului cu acte şi expertiză tehnică, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3112 din 30 noiembrie 2004, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia nr. 275/2001 şi procesul-verbal nr. 575333/2000, a exonerat pe reclamantă de plata sumei de 875.828.849 lei şi a obligat pârâţii la plata sumei de 20.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa reţine că în perioada supusă controlului, reclamata a desfăşurat o activitate de producţie, şi nu de prestări servicii.
Împotriva ultimei sentinţe au declarat recurs, pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti.
Primul pârât susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică, pentru că instanţa nu a avut în vedere că reclamanta a obţinut primele venituri din producţia de lacuri şi vopsele, în anul 1996, nu din anul 1994, când a fost înfiinţată şi din acest motiv nu i se pot aplica dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit.
Menţionează şi că instanţa îşi întemeiază hotărârea, în cea mai mare parte, pe raportul de expertiză, fără să aibă în vedere şi celelalte înscrisuri depuse la dosar, din care rezultă că reclamanta îşi desfăşura activitatea în cadrul aceluiaşi spaţiu comercial cu SC P.C. SRL, care are acelaşi obiect de activitate şi foloseşte aceleaşi utilaje, iar produsele finite purtau numai eticheta SC P.C. SRL.
Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 consideră că instanţa nu a ţinut cont că activitatea desfăşurată de reclamantă nu este una specifică celei de producţie, ci de prestări servicii, deoarece la data controlului nu a dovedit că deţinea vreun spaţiu pentru desfăşurarea activităţii, ci spaţiul pe care-l folosea, era închiriat de SC P.C. SRL, ambele societăţi aveau acelaşi obiect de activitate, aceiaşi asociaţi, materialele le ţineau în comun, produsele purtau doar etichete SC P.C. SRL, laboratorul reclamantei era dotat numai cu un cântar şi o balanţă, iar singurul utilaj folosit de aceasta, era moara cu perle achiziţionată în anul 1996, restul utilajelor fiind achiziţionate în anul 1999.
Analizând motivele de recurs invocate de cei doi recurenţi, ţinând cont de ansamblul materialului probator administrat în cauză şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Intimata a contestat măsura dispusă prin procesul-verbal de control nr. 575333 din 31 mai 2000, întocmit de Administraţia Financiară a sectorului 4 Bucureşti, prin care a fost obligată să vireze la bugetul statului, suma totală de 875.828.849 lei, din care 302.649.029 lei reprezentând impozit pe profit şi 573.179.820 lei reprezentând majorări de întârziere aferente, măsură ce a fost menţinută prin Decizia nr. 275 din 28 februarie 2001, a Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Perioada supusă controlului a fost cuprinsă între 17 noiembrie 1994 şi 31 octombrie 1999, iar suma s-a stabilit în sarcina intimatei, ca urmare a faptului că s-a reţinut că nu poate fi considerată ca unitate din industrie şi din acest motiv nu putea beneficia de facilitatea prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, privind impozitul pe profit.
Art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991 a prevăzut că „Unităţile plătitoare de impozit pe profit înfiinţate începând cu data aplicării prezentei legi, precum şi cele înfiinţate anterior, dar care realizează profit impozabil după data aplicării prezentei legi, sunt scutite de impozitul pe profit, astfel: a) unităţile din industrie, agricultură şi construcţii, pentru o perioadă de 5 ani de la data înfiinţării".
Intimata SC C. SA a fost înfiinţată la 17 noiembrie 1994 şi în funcţie de activitatea preponderentă pe care a desfăşurat-o ulterior, beneficia de scutire de la plata impozitului pe profit între 6 luni şi 5 ani de la data înfiinţării.
Recurenţii susţin că intimata nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, pentru că n-a desfăşurat o activitate de producţie, pe când instanţa de fond reţine contrariul.
Punctul de vedere al primei instanţe este cel corect.
Chiar dacă intimata şi-a început efectiv activitatea în anul 1996, perioada supusă controlului şi pentru care s-a stabilit obligaţia de plată, se încadrează în cei 5 ani de la înfiinţare, pentru care art. 5 lit. a) din Legea nr. 12/1991, prevede scutirea de la plata impozitului pe profit pentru unităţi din industrie, nefiind relevant în cazul acesteia, momentul începerii activităţii.
Din raportul de expertiză şi completarea la acesta, ca şi din înscrisurile depuse la dosar, rezultă indiscutabil că intimata a desfăşurat preponderent în perioada în discuţie, activitate industrială, şi anume, producţia de lacuri şi vopsele.
Este normal ca iniţial, intimata să fi avut o activitate mai restrânsă, cu personal şi utilaje mai puţine, pentru ca ulterior aceasta să fie tot mai mare, situaţie în care a crescut constant numărul personalului şi al utilajelor necesare desfăşurării activităţii.
Cert este că la sfârşitul perioadei supusă controlului, avea un număr de 14 salariaţi cu contract de muncă, cei mai mulţi calificaţi în domeniul industriei chimice.
De asemenea, dacă iniţial în patrimoniu deţinea ca utilaj principal specific, numai moara cu perle, ulterior a achiziţionat şi alte utilaje, printre care rezervor 20 T, reactor, basculă semiautomată şi grindometru.
Intimata a fabricat produsele finite în baza unui proces tehnologic organizat pe operaţii şi faze succesive, printr-un ansamblu de operaţiuni obţinând în final grunduri, vopsele, emailuri şi lacuri, conform receptelor şi standardelor tehnice de firmă, protejate şi înregistrate la O.S.I.M.
Materiile prime folosite pentru producerea lacurilor şi vopselelor erau cumpărate în baza facturilor emise pentru intimată, înregistrate şi în bilanţurile contabile anuale, ca şi produsele finite rezultate în urma procesului de fabricaţie.
SC C. SA face parte din grupul de firme P.G. şi din acest motiv folosea în comun cu SC P.C. SRL, parte din spaţiul necesar desfăşurării activităţii sale, dar atât materia primă, cât şi utilajele şi produsele finite le ţinea în evidenţe separate.
De altfel, în ce priveşte spaţiul pe care îl folosea, el era delimitat de al SC P.C. SRL, în baza unor contracte de subînchiriere încheiate cu aceasta.
Este irelevant şi faptul că atât intimata, cât şi SC P.C. SRL aveau aceeaşi asociaţi şi în mare acelaşi obiect de activitate prevăzut în actele constitutive, din moment ce fiecare dintre cele două societăţi avea personal, utilaje şi evidenţă contabilă separate, chiar dacă pentru unele faze ale procesului tehnologic delimitarea dintre acestea nu era foarte clară, în special în ce priveşte laboratorul şi depozitul de produse finite.
Din răspunsul expertului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză rezultă că, chiar dacă SC P.C." SRL avea prevăzută clauza de a nu putea subînchiria spaţiul închiriat de la S.N.P. P. SA, proprietarul şi-a dat acordul în acest sens.
Faptul că la data controlului, produsele finite aflate în depozit purtau numai eticheta SC P.C. SRL, nu poate duce la concluzia că intimata nu realiza produse proprii, la momentul respectiv fiind posibil ca produsele sale să nu fi ajuns la acel depozit din spaţiul de producţie, ori să fi fost deja vândute.
Pentru considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 299 şi 312 C. proc. civ., să se respingă ambele recursuri, ca nefondate, reţinându-se că hotărârea recurată este legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3112 din 30 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5386/2005. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 5389/2005. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
