ICCJ. Decizia nr. 5434/2005. Contencios. Anulare acte de control vamal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5434/2005
Dosar nr. 6394/2004
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 noiembrie 1999, reclamanta SC R. SA Oneşti a solicitat anularea deciziei nr. 223 din 10 noiembrie 1999, emisă de Direcţia Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Naţională a Vămilor), prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva actului constatator nr. 26 din 3 februarie 1999, întocmit de Biroul Vamal Bacău.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 57 din 25 aprilie 2000, a respins acţiunea faţă de Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bacău şi Garda Financiară Bacău, pentru lipsa calităţii procesuale a acestora şi ca nefondată, acţiunea împotriva pârâtelor Direcţia Generală a Vămilor, Direcţia Regională Vamală Iaşi şi Biroul Vamal Bacău.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1545 din 25 aprilie 2001, a casat sentinţa recurată de reclamant şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru ca reclamanta să-şi precizeze acţiunea şi să fie suplimentat probatoriul.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 130 din 10 decembrie 2002, a admis acţiunea precizată, a anulat Decizia nr. 2235/1999, a Direcţiei Generale a Vămilor, dispoziţia nr. 184 din 22 iunie 1999, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bacău, hotărârea nr. 64 din 16 februarie 1999, a Gărzii Financiare Bacău şi procesul-verbal nr. 732 din 3 februarie 1999, întocmit de Garda Financiară Bacău, a obligat Direcţia Generală a Vămilor să restituie reclamantei, suma de 2.692.346.858 lei reprezentând valoarea actualizată a sumei de 1.045.647.860 lei, reprezentând accize, T.V.A., cota de 25% la Fondul special al drumurilor şi majorările aferente acestora şi a obligat pârâtele la plata sumei de 15.985.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău şi de Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Iaşi, în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor, a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 4098 din 25 noiembrie 2003, în sensul că s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiaşi instanţă, reţinându-se că instanţa de fond a soluţionat pricina, cu încălcarea dispoziţiei de ordine publică referitoare la participarea procurorului la judecată.
Rejudecând din nou cauza, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 135 din 16 martie 2004, a admis în parte acţiunea, în sensul că a anulat Decizia nr. 2235/1999, emisă de Direcţia Generală a Vămilor, Decizia nr. 12 din 27 ianuarie 1999, a Direcţiei Regionale Vamale Iaşi şi în parte, actul constatator nr. 26 din 3 februarie 1999, numai în ce priveşte anularea declaraţiilor vamale de export menţionate în Anexa nr. 1 a deciziei nr. 12/1999, a respins, ca nefondată, cererea de obligare a Direcţiei Generale a Vămilor la restituirea T.V.A., accizelor şi a cotei de 25% la Fondul special al drumurilor şi contestaţia formulată împotriva actelor întocmite de Garda Financiară Bacău şi a dispoziţiei nr. 184 din 22 iunie 1999, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bacău şi a obligat pârâtele Direcţia Generală a Vămilor şi Direcţia Regională Vamală Iaşi, la plata sumei de 333.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că este legală obligarea reclamantei la plata T.V.A., accizelor şi a cotei de 25% la Fondul special al drumurilor, deoarece bunurile ce au făcut obiectul comercializării, nu au fost scoase definitiv din ţară, reclamanta nefăcând dovada exportului.
Mai reţine că nu poate fi reţinută apărarea reclamantei, că vânzarea s-a realizat în condiţiile FCA Oneşti, conform regulilor INCOTERMS 1990, deoarece aceste reguli nu se substituie dispoziţiilor legale imperative dintr-un stat şi nu pot reprezenta o opţiune a comerciantului, în raport cu condiţiile stabilite expres prin lege, pentru a se putea naşte dreptul la facilităţi.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinţei, considerând că este netemeinică şi nelegală.
Susţine că şi-a îndeplinit toate obligaţiile, în momentul în care a predat marfa vămuită pentru export, în grija cărăuşului desemnat de cumpărător şi că din acest moment răspunderea sa încetează, iar faptul că marfa ar fi fost vândută în interiorul ţării, nu îi anulează poziţia de exportator.
Menţionează că instanţa de fond a reţinut corect lipsa culpei sale şi din acest motiv a admis contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 115/1999 şi deciziei nr. 2235/1999, pe care le-a anulat, dar a apreciat eronat analizarea distinctă a actelor emise de autorităţile vamale şi a celor emise de autorităţile fiscale.
Arată că s-a respins nejustificat cererea de obligare a autorităţilor fiscale.
Arată că s-a respins nejustificat cererea de obligare a autorităţilor vamale la plata despăgubirilor, prin interpretarea incorectă a prevederilor art. 61 şi 83 din Legea nr. 141/1997, deoarece autoritatea vamală poate să o oblige la plata taxelor ca urmare a anulării declaraţiilor vamale de export, creându-se o confuzie între actele edificatoare aflate la dosar şi motivarea sentinţei.
Susţine că din cuprinsul Legii nr. 141/1997 şi a Regulamentului de aplicare a acesteia nu rezultă că exportatorul are obligaţia de a scoate din ţară mărfurile vămuite la export şi că titularul de tranzit vamal este transportatorul mărfurilor, nu exportatorul, reclamanta îndeplinindu-şi obligaţiile de livrare, în momentul în care a predat marfa vămuită pentru export, în grija cărăuşului, la locul convenit prin contract.
Direcţia Regională Vamală Iaşi a formulat întâmpinare, în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat, deoarece instanţa de fond a reţinut corect că actul emis de autoritatea vamală a constituit doar condiţia declanşării verificărilor efectuate de Garda Financiară Bacău, astfel că invocarea de către recurentă, a Codului vamal şi a Regulamentului de aplicare a acestuia, este nerelevantă, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada realităţii operaţiunii de export.
Menţionează că obligaţiile stabilite în sarcina recurentei sunt reglementate de OG nr. 3/1992, republicată, HG nr. 512/1998, OUG nr. 82/1997 şi Legea nr. 118/1996, iar acordarea scutirilor prevăzute de aceste acte normative putea opera numai în condiţiile în care produsele petroliere erau exportate.
Analizând motivele de recurs invocate, ţinând cont de materialul probator administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă a vândut către firmele A.O. Inc. Irlanda şi D.A. Ltd. Marea Britanie, în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 520512708 din 24 august 1998, respectiv nr. 1938 din 23 martie 1998, în condiţii de livrare FCA Oneşti, în conformitate cu regulile INCOTERMS 1990, cantitatea totală de 236,900 tone produse petroliere.
Aceste produse au fost puse la dispoziţia persoanei împuternicite de cele două cumpărătoare, pentru care recurenta a întocmit 27 declaraţii vamale de export, produsele fiind vămuite la Punctul Vamal Oneşti.
Produsele petroliere vămuite trebuiau exportate în Bulgaria, prin Vama Giurgiu, conform declaraţiei vamale întocmită de recurentă, dar în realitate acestea au fost valorificate în interiorul României.
Sesizând această împrejurare, Direcţia Regională Vamală Iaşi a anulat declaraţiile vamale de export şi a sesizat organele financiare, care au stabilit în sarcina recurentei, obligaţia de plată către bugetul de stat pentru produsele petroliere vândute celor două firme străine, cu titlu de T.V.A., accize şi cota de 25% la Fondul special al drumurilor, cu majorările de întârziere aferente acestora, a sumei totale de 1.045.647.860 lei, obligaţii contestate de recurentă şi în cauza de faţă.
Instanţa de fond a reţinut corect, contrar susţinerilor recurentei, că trebuie analizate distinct actele emise de autorităţile vamale şi cele emise de organele financiare, apreciind că organele vamale nu aveau dreptul să anuleze declaraţiile vamale, astfel că actele emise de acestea în sensul respectiv se impunea să fie anulate.
Dar a avut în vedere şi faptul că nu se putea admite cererea de despăgubiri, pentru că organele financiare au stabilit ulterior că recurenta nu a realizat exportul şi ca atare, a fost obligată să plătească legal, pentru vânzarea produselor petroliere în discuţie, T.V.A., accize şi cota de 25% la Fondul special al drumurilor, cu majorările de întârziere aferente, conform prevederilor OG nr. 3/1992. republicată, HG nr. 512/1998, OUG nr. 82/1997 şi Legii nr. 118/1996.
Recurenta ar fi beneficiat de scutirile de la plata accizelor, T.V.A. şi cotei de 25% la Fondul special al drumurilor, numai în situaţia în care produsele petroliere în discuţie ar fi fost exportate, ceea ce nu s-a întâmplat.
Ca atare, este nerelevant faptul că recurenta a întocmit declaraţiile vamale de export şi a făcut înregistrarea contabilă în evidenţele sale în acest sens, deoarece nu s-a realizat în fapt exportul, ceea ce era de natură să ducă la aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează obligaţiile fiscale pentru actele de comerţ efectuate în interiorul României.
De asemenea, este irelevant că vânzarea s-a realizat în condiţiile FCA Oneşti, conform regulilor INCOTERMS 1990, pentru că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, acestea nu se pot substitui dispoziţiilor legale imperative dintr-un stat, prin actele normative menţionate mai sus prevăzându-se posibilitatea acordării de scutiri la accize, T.V.A. şi Fondul special al drumurilor, numai de îndeplinirea condiţiei ca bunurile să fie exportate, deci să părăsească efectiv teritoriul României.
Nu prezintă relevanţă nici faptul că recurenta a predat marfa vămuită către cărăuşul ales de cele două firme şi din acest motiv ar fi scutită de vreo obligaţie, deoarece recurenta este persoana care ar fi beneficiat de scutirile respective în cazul în care exportul se realiza în realitate şi cum acesta nu s-a îndeplinit în fapt, nu avea nici dreptul la scutiri.
Pentru considerentele arătate mai sus, reţinându-se că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, urmează să se respingă recursul, ca nefondat.
Văzând şi prevederile art. 299 şi 312 C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R. SA Oneşti împotriva sentinţei nr. 135 din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5433/2005. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5436/2005. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
