ICCJ. Decizia nr. 5463/2005. Contencios. Anulare H.G. nr. 930/2002 Anexa 28 poz. 149. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5463/2005
Dosar nr. 5769/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2005
Asupra recursului şi a cererii de intervenţie de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 august 2003, F. Ilfov a chemat în judecată Guvernul României, solicitând să se dispună anularea parţială a HG nr. 930/2002, în sensul eliminării din acest act administrativ, a bunurilor imobile menţionate la poziţia 149 din Anexa nr. 28 (brutărie, clădire din cărămidă, platformă beton cu izolaţie şi magazie, împreună cu suprafeţele de teren aferente). Este vorba de construcţii cu destinaţie economică, edificate în comuna Moara Vlăsiei, cu efortul financiar al cooperaţiei şi nenumărate zile de muncă prestate de membrii cooperatori şi alţi lucrători de specialitate.
Reclamanta a arătat în motivarea acţiunii, că prin adoptarea hotărârii guvernamentale supusă controlului jurisdicţional, s-au încălcat dispoziţiile art. 41 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, deoarece imobilele în litigiu îi aparţin şi ele nu pot face obiectul proprietăţii publice de interes comunal.
La data de 18 septembrie 2003, Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtului, solicitând ca pe cale de excepţie să se dispună respingerea acţiunii principale, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea de către reclamantă, a procedurii administrative prealabile şi lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia.
În fond, intervenientul a cerut respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, pentru considerentul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 17 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea şi a anulat în parte HG nr. 930/2002, mai exact poziţia nr. 149 din Anexa nr. 28, privind imobilele situate în comuna Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov, compuse din brutărie, clădire, magazie.
De asemenea, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a obligat pe pârât, să plătească reclamantei, suma de 37.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că „construcţia" în litigiu a fost edificată de reclamantă, din fonduri proprii, pe un teren atribuit în folosinţă în anul 1982. A existat convingerea reclamantei, că edifică pe propriul său teren şi ulterior, ea a achitat taxele şi impozitele legal datorate.
În condiţiile în care federaţiei cooperatiste i-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, calitatea de constructor de bună credinţă al bunului imobil, includerea acestuia în inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al judeţului Ilfov şi al comunelor de pe raza acelui judeţ, este nelegală.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâtul Guvernul României.
Recurentul a susţinut că în mod eronat, prima instanţă a admis acţiunea principală, deoarece prin natura sa juridică, actul de inventariere a bunurilor aparţinând domeniului public, nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi ca atare, el nu poate vătăma drepturile reale actuale ale deţinătorilor bunurilor.
Pe de altă parte, prin hotărârea guvernamentală şi hotărârea adoptată anterior, de consiliul local comunal, în legătură cu bunurile domeniale, nu se delimitează proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, de proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat.
În opinia recurentului, atât excepţia privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, cât şi excepţia referitoare la neîndeplinirea în cauză a procedurii administrative prealabile trebuiau admise, cu consecinţa respingerii acţiunii principale.
S-a mai susţinut că în pronunţarea hotărârii, curtea de apel nu a făcut distincţia necesară între regimul juridic aplicabil construcţiilor şi regimul juridic aplicabil terenului aferent.
La termenul din 5 aprilie 2005, fixat pentru soluţionarea recursului, comuna Moara Vlăsiei, prin primarul său, a formulat o cerere de intervenţie în interesul recurentului-pârât, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi în fond, respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.
Intervenienta a arătat că reclamanta F. Ilfov are doar calitatea de constructor de bună credinţă al bunurilor imobile edificate pe un teren atribuit în folosinţă care la acea dată aparţinea statului.
Prin urmare, ea nu se prevala de un drept real de proprietate pentru a cere şi obţine în justiţie o hotărâre care să-i recunoască un asemenea drept.
Recursul şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul Guvernului, de către comuna Moara Vlăsiei, prin primar, sunt întemeiate, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Nu se contestă de toţi participanţii la proces, că pe un teren atribuit în folosinţă în cursul anului 1982, reclamanta F. Ilfov a edificat pe raza comunei Moara Vlăsiei, clădirea cu destinaţia de brutărie, o platformă din beton cu izolaţie şi o magazie, utilizând în acest scop resurse financiare proprii şi munca membrilor cooperatori.
Prin sentinţa civilă nr. 2182 din 6 septembrie 2001, Judecătoria Buftea a constatat calitatea de constructor de bună credinţă a reclamantei, asupra brutăriei şi platformei betonate, iar prin Decizia nr. 1821 din 12 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a menţinut prima hotărâre, care, astfel, a devenit irevocabilă.
Potrivit art. 187 din Legea nr. 109/1996, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, terenurile transmise în folosinţă, pe durata determinată şi fără plată, în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective în proprietatea organizaţiilor respective.
Calitatea de constructor de bună credinţă a reclamantei, conferă acesteia, legitimare procesuală activă în litigiul de contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a hotărârii guvernamentale care îi contestă dreptul dobândit asupra construcţiilor.
Dovada dreptului subiectiv al reclamantei, izvorât din calitatea sa de constructor de bună credinţă, trebuie apreciată în contextul legislaţiei aplicabile în acea perioadă, proprie sistemului socialist, care a avut la bază proprietatea întregului popor, dar alături de care a subzistat şi proprietatea cooperatistă.
Nu se contestă nici împrejurarea că de la data finalizării lucrărilor de construcţie şi până în prezent, reclamanta s-a comportat fără întrerupere, ca un adevărat proprietar, achitând obligaţiile legale aferente spaţiilor de producţie utilizate, adică toate taxele şi impozitele datorate.
Rezultă, deci, că, admiţând acţiunea principală şi anulând parţial hotărârea atacată, în ceea ce priveşte construcţiile edificate de reclamantă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
Soluţia respectivă rămâne, însă, deficitară în partea referitoare la suprafeţele de teren pe care s-au realizat construcţiile.
Cum deja s-a arătat, la data atribuirii în folosinţă, ele aparţineau statului, iar ulterior au fost incluse în mod corect, în domeniul public al comunei Moara Vlăsiei, conform prevederilor art. 18-24 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Hotărârea guvernamentală care atestă apartenenţa unor bunuri la domeniul public al judeţelor, oraşelor sau comunelor, are un caracter constitutiv de drepturi şi se fundamentează pe inventarele însuşite după caz, de consiliile judeţene, de Consiliul General al municipiului Bucureşti sau de consiliile locale. Aşadar, în speţă, actul administrativ care atestă un alt regim juridic al construcţiilor şi terenului, este hotărârea guvernamentală contestată, iar nu actele premergătoare care au stat la baza adoptării ei.
Ţinând seama de considerentele expuse, se constată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că HG nr. 930/2002 este anulabilă şi în privinţa suprafeţelor de teren aferente construcţiilor edificate de reclamantă.
În consecinţă, urmează a se admite atât recursul, cât şi cererea de intervenţie accesorie formulată de comuna Moara Vlăsiei, prin primar, în interesul recurentului-pârât.
Va fi modificată sentinţa, în sensul admiterii parţiale a acţiunii principale, cu privire doar la construcţiile menţionate la poziţia 149 din Anexa nr. 28 şi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., intimata-reclamantă F. Ilfov va fi obligată să plătească intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţial.
Văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 din acelaşi cod, art. 15 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 315 din 17 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, precum şi cererea de intervenţie formulată de comuna Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov, în interesul recurentului.
Modifică sentinţa atacată şi în fond, admite în parte acţiunea formulată de reclamanta F. Ilfov.
Anulează HG nr. 930/2002, cu privire la construcţiile menţionate la poziţia 149 din Anexa nr. 28 la hotărârea de guvern.
Obligă pe intimata F. să plătească intervenientei comuna Moara Vlăsiei, suma de 3.000.000 ROL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5459/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5464/2005. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
