ICCJ. Decizia nr. 5467/2005. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele vamale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5467/2005
Dosar nr. 636/2005
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC I.A.R. SA Braşov a solicitat ca, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Braşov, să se dispună anularea deciziei nr. 584 din 20 decembrie 2002, emisă de primul pârât, precum şi a procesului-verbal nr. D.10/515 din 25 octombrie 2002, încheiat de inspectori ai pârâtei secunde, în privinţa majorărilor de întârziere aferente T.V.A., în sumă totală de 48.889.365.576 lei, ca nelegale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că organul de control vamal a recalculat drepturile vamale pentru importul din Republica Sud Africană, a unui număr de 10 helicoptere P. 330L şi 4 seturi pale principale, stabilind că datorează la bugetul de stat, sumele de 5.479.454.157 lei, cu titlu de taxe vamale, 273.972.708 lei - comision vamal, 16.403.625.546 - T.V.A. şi 48.889.365.578 lei - majorări de întârziere aferente acestei taxe.
Deşi a constatat că vinovăţia pentru stabilirea eronată a datoriei vamale aparţine funcţionarilor Biroului Vamal de Control şi Vămuire Otopeni marfă, creanţa vamală a fost pusă în sarcina societăţii comerciale care, din această cauză, este grav prejudiciată.
Prin sentinţa civilă nr. 140/F din 14 decembrie 2004, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, reînvestită cu soluţionarea cauzei, după casarea cu trimitere a unei hotărâri anterioare, a admis acţiunea, astfel cum a fost formulată.
De asemenea, a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei, suma de 348.000 lei cheltuieli de judecată.
În esenţă, instanţa a reţinut că soluţia respectivă se impune, deoarece datoria vamală nu a fost stabilită în speţă pe baza declaraţiei vamale a societăţii comerciale importatoare, ci pe baza actelor constatatoare întocmite de Biroul Vamal Otopeni, situaţie de fapt de care acesta se face efectiv responsabil.
Că suma de bani calculată reprezintă o datorie nouă a societăţii comerciale, fără a exista, însă, un temei de drept pentru stabilirea, cu efect retroactiv, a majorărilor de întârziere.
S-a apreciat, totodată, că reclamanta a întreprins o serie de demersuri pentru acordarea unor înlesniri, anume eşalonarea la plată a obligaţiilor bugetare şi scutirea de plată a majorărilor şi penalităţilor de întârziere, dar pârâta secundă a tratat cu indiferenţă, aceste aspecte şi nici nu a dat curs cererii formulate.
În sfârşit, s-a menţionat că aceeaşi pârâtă nu a demonstrat cu acte, voinţa sa de a elabora Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 40/2002.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de ambii pârâţi.
Recurenţii au susţinut, în cadrul unei critici comune, că în mod eronat instanţa de fond a admis acţiunea, de vreme ce reclamanta a recunoscut că datorează la bugetul de stat, suma de 16.403.625.546 lei şi stabilirea majorărilor de întârziere aferente T.V.A. reprezintă o măsură accesorie, specifică dreptului financiar-fiscal ce nu putea fi evitată.
Pe de altă parte, prin solicitarea unor facilităţi fiscale în temeiul OUG nr. 40/2002, societatea comercială reclamantă a admis, implicit, că datorează majorările de întârziere.
Recurenta Direcţia Regională Vamală Braşov a invocat, în plus, nerespectarea de către curtea de apel, a prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prin eludarea problemelor de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 2000 din 18 mai 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ.
Recursurile sunt întemeiate, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Decizia nr. 2000 din 18 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov şi de Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională Vamală Braşov, casând sentinţa civilă nr. 102/F din 20 mai 2003, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.
S-a reţinut prin Decizia de casare că din prevederile art. 13 ale OUG nr. 11/1996, privind executarea creanţelor bugetare, precum şi cele conţinute în OG nr. 3/1992, republicată, privind T.V.A., rezultă că simpla întârziere în plata unei creanţe bugetare, cum este în speţă, T.V.A., generează obligaţia de plată a unor majorări de întârziere.
Că legiuitorul nu a condiţionat stabilirea acestor majorări, de existenţa unei culpe a agentului economic în neplata la termen a obligaţiei principale.
Totodată, s-a arătat că singurul criteriu legal pentru calculul majorărilor de întârziere este data scadenţei obligaţiei de plată care trebuie stabilită conform art. 61 alin. (3) teza a II-a şi urm. din Legea nr. 141/1997, privind Codul vamal al României.
Instanţa de control judiciar a dat îndrumarea de a se verifica, eventual printr-o expertiză contabilă, dacă reclamanta a respectat sau nu, dispoziţiile legale referitoare la termenul de plată special, de 7 zile, calculat de la data comunicării procesului-verbal în discuţie, pentru a se putea aprecia, în cunoştinţă de cauză, de la ce dată şi în ce cuantum se datorează majorările de întârziere aferente.
Deşi rezolvările date problemelor de drept menţionate mai sus erau obligatorii pentru judecătorul fondului, prin sentinţa pronunţată ulterior, acesta a apreciat că reclamanta a achitat cu promptitudine datoria vamală principală, fără a verifica efectiv respectarea termenului legal de plată socotit de la data comunicării procesului-verbal de control vamal.
Proba cu expertiza contabilă, indicată în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost considerată neconcludentă, cu motivarea că părţile nu au cerut încuviinţarea ei şi oricum, administrarea probei nu ar conduce decât la tergiversarea judecăţii litigiului administrativ-fiscal.
Ori, este evident că în lipsa unei astfel de verificări, curtea de apel nu putea concluziona în mod temeinic şi legal asupra existenţei şi cuantumului obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere aferente creanţei principale, ce nu a fost contestată de reclamantă pe tot parcursul desfăşurării procesului.
Procedând în modul arătat, prin ignorarea dezlegării date de instanţa de recurs, problemei de drept privitoare la majorările de întârziere şi nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a pronunţat o hotărâre, cu încălcarea esenţială a legii.
În consecinţă, urmează a se admite ambele recursuri şi a fi casată sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de trimitere va examina, sub forma unor apărări de fond, şi celelalte susţineri din motivele de casare scrise, a căror examinare, în această fază procesuală, devine inutilă, faţă de rezolvarea dată recursurilor.
Văzând şi dispoziţiile art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi în nume propriu, şi de Direcţia Regională Vamală Braşov, în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor, împotriva sentinţei civile nr. 140/F din 14 decembrie 2004, a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5466/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5468/2005. Contencios. Anulare parţială... → |
|---|
