ICCJ. Decizia nr. 5538/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5538/2005
Dosar nr. 1814/2005
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Curtea de Apel Cluj, sub nr. 5095 din 18 februarie 2004, reclamantul C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 12416 din 15 ianuarie 2004, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În susţinerea contestaţiei, reclamantul a depus mai multe înscrisuri, printre care adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenţia D.C.I., precum şi o declaraţie notarială comună a unor martori, arătând că a fost deportat în Rusia, în perioada septembrie 1942 - 1944, din motive etnice şi rasiale.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins contestaţia, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada persecuţiei etnice, cu acte oficiale.
Recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva acestei sentinţe a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care, prin Decizia nr. 756 din 9 februarie 2005, a casat hotărârea atacată, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond, în vederea completării probatoriului cu înscrisuri oficiale, cum ar fi adeverinţă eliberată de Agenţia D.C.I. sau alte acte care să ateste că persoanele care au dat declaraţie de martor în cauză sunt, la rândul lor, beneficiari ai Legii nr. 189/2000.
Rejudecând cauza după casare, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 245 din 14 aprilie 2005, a respins contestaţia, reţinând că reclamantul nu a depus la dosar, noi înscrisuri oficiale în completarea probatoriului, aşa cum dispusese instanţa supremă, prin Decizia de casare.
Referindu-se la adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenţia D.C.I., invocată de către reclamant şi înainte de casare, instanţa de fond a reţinut că acest înscris nu satisface exigenţele unei probe concludente, întrucât nu atestă împrejurarea că petentul a fost deportat, ci doar faptul că acesta a depus dosarul, în vederea obţinerii unui ajutor pecuniar acordat de statul german, în cadrul unui program umanitar.
Şi împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamantul C.V., invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi susţinând că este netemeinică şi nelegală, întrucât şi-a dovedit susţinerile prin declaraţie de martori.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. a) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost deportată în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate.
De asemenea, în conformitate cu art. 61 din actul normativ sus menţionat, dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, deci şi prin declaraţie cu martori.
Pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, adresa nr. 567 din 11 noiembrie 2003, emisă de Agenţia D.C.I. Actul respectiv nu poate fi, însă, considerat o probă concludentă, instanţa de fond în mod corect reţinând că acesta nu satisface exigenţele unei astfel de dovezi, întrucât nu atestă împrejurarea că petentul a fost deportat, ci doar faptul că a solicitat sprijin financiar din partea statului german, în cadrul unui program umanitar. De altfel, în cele din urmă, acest sprijin financiar nici nu i-a fost acordat recurentului-reclamant, aşa cum rezultă din adeverinţa nr. 313 din 31 mai 2005, eliberată tot de către Agenţia D.C.I.
Totodată, în susţinerea contestaţiei sale, reclamantul a depus la dosarul cauzei, declaraţiile mai multor martori.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabileşte că înainte ca martorul să declare ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din acelaşi cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declaraţie comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declaraţiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speţa de faţă, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operaţiunea de apreciere a mărturiilor.
Or, analizând declaraţiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepţia identităţii şi vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În acelaşi timp, nici condiţia ca mărturia să fie individuală nu este respectată în cauză, declaraţiile celor trei martori fiind consemnate într-un singur înscris. Mai mult decât atât, în sistemul român de drept procesual, nici o probă nu are forţă probantă prestabilită, judecătorul apreciind liber toate probele administrate în cauză, inclusiv declaraţiile martorilor; în speţă, aşa cum s-a arătat, acestea nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Faţă de cele arătate şi cum recurentul-reclamant nu a depus la dosar alte înscrisuri în completarea probatoriului, în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva sentinţei civile nr. 245 din 14 aprilie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5536/2005. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 5539/2005. Contencios. Daune materiale. Recurs → |
|---|
