ICCJ. Decizia nr. 5557/2005. Contencios. Excepţie de nelegalitate, art. 1 pct. 1.4. lit B pct.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuz
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5557/2005
Dosar nr. 3655/2005
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 3 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. 2103/2005, Curtea de Apel Cluj a fost sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a art. 1 pct. 1.4 lit. b) din HG nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepţie invocată de reclamanţii S.V. şi S.I.
Reclamanţii au susţinut că prevederile actului normativ a căror nelegalitate au invocat-o pe cale de excepţie, contravin dispoziţiilor art. 1, 2 şi 5 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reprezintă o adăugare la lege a unei categorii de persoane care nu sunt îndreptăţite la restituire.
Prin sentinţa civilă nr. 530 din 15 septembrie 2005, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte, excepţia de nelegalitate, constatând că prevederile art. 1 pct. 1.4 lit. b) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, sunt nelegale.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Cluj a reţinut că prin dispoziţiile a căror nelegalitate a constatat-o, s-a restrâns posibilitatea de a se statua asupra rezolvării cererilor persoanelor îndreptăţite la preluarea în natură, contrar prevederilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură, contrar art. 2 şi 5 din aceeaşi lege, care explicitează cazurile de preluare abuzivă a imobilelor şi, respectiv, instituie o singură derogare de la regulă. Or, arată instanţa, autoritatea administrativă nu are competenţa de a adăuga, modifica ori abroga dispoziţii emise de autoritatea legiuitoare.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs, pârâţii municipiul Cluj Napoca şi Primarul municipiului Cluj Napoca, precum şi Guvernul României. Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au punctat că soluţia constatării nelegalităţii parţiale a HG nr. 498/2003, este consecinţa interpretării greşite a Legii nr. 10/2001 şi a aprecierii necorespunzătoare a probatoriului administrat.
Prin recursul întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Guvernul României a considerat nelegală, măsura respingerii cererii sale privind comunicarea acţiunii şi a actelor însoţitoare, cu motivarea că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu conţine nici o normă obligatorie în acest sens. În acest fel, emitentul actului a cărui nelegalitate a fost constatată, a fost pus în imposibilitatea de a-şi formula apărările corespunzătoare.
Examinând cauza, sub toate aspectele, în virtutea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt fondate, recursurile declarate de pârâţii municipiul Cluj-Napoca şi Primarul acestui municipiu, reţinând că sunt incidente prevederile art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., mai exact prevederile referitoare la situaţiile în care instanţa de recurs casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Argumentarea acestei soluţii este următoarea:
Nu poate fi acceptată concluzia Curţii de Apel Cluj, în sensul că în litigiile ce au ca obiect excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, nu este obligatorie participarea autorităţii care a emis actul.
Într-adevăr, în art. 4 din noua lege a contenciosului administrativ, nu sunt cuprinse norme exprese sub aspectul citării emitentului actului, iar în interpretările doctrinare apărute imediat după intrarea în vigoare a acestui act normativ, este conturată aceiaşi idee, justificată prin procedura specială (de urgenţă) instituită de legiuitor.
Stabilirea unei proceduri speciale prin Legea nr. 554/2004, a fost determinată de necesitatea judecării cu celeritate a litigiului, declanşată în această materie; în acest sens trebuie amintite spre exemplu, dispoziţiile referitoare la procedura de citare, în condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (5).
Aşa cum rezultă din economia întregului text al legii în discuţie, este exclus, însă, ca procedura specială să presupună încălcarea unor drepturi procesuale fundamentale, ca dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbateri, în condiţii de contradictorialitate şi dreptul de a exercita căile de atac.
Prin sentinţa recurată s-a permis tocmai o îngrădire a acestor drepturi.
Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate [...] pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de prezenta lege. Compatibilitatea aplicării unor norme ale Codului de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării excepţiilor".
În speţă, judecătorul fondului nu stabileşte şi nu motivează existenţa unei incompatibilităţi între cele două categorii de norme.
Sub aspectul citării, un asemenea argument oricum nu ar putea fi primit, căci, potrivit art. 4 alin. (2) din lege, judecarea excepţiei de nelegalitate se face „cu citarea părţilor".
Abordarea instanţei de fond cu privire la cadrul procesual, care este stabilit de părţi şi care nu poate fi modificat din oficiu de instanţă, este corectă din punct de vedere legal, însă greşit folosită ca motivaţie a respingerii cererii formulate de Guvernul României, pentru comunicarea acţiunii.
Trimiterea la mecanismul prevăzut de art. 51 C. proc. civ., pentru intervenţia în proces a Guvernului este, de asemenea, pertinentă din punct de vedere teoretic, însă dificil de primit în condiţiile concrete ale cazului, respectiv în lipsa unei comunicări a cererii ce formează obiectul judecăţii.
De altfel, instanţa de fond nu este consecventă în soluţia referitoare la oportunitatea prezenţei în proces a Guvernului României, ca autoritate emitentă a actului a cărei legalitate este analizată, având în vedere că pentru termenul din 15 septembrie 2005, acesta a fost citat în calitate de pârât, fiindu-i, totodată, comunicată hotărârea pronunţată la aceiaşi dată.
Necesitatea citării în proces este consacrată în termeni imperativi de Codul de procedură civilă; conform art. 85, „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri, decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel". Or, Legea nr. 554/2004, lege specială, nu dispune altfel, ci dimpotrivă. Prin alin. (2) al art. 4, legiuitorul recunoaşte încă o dacă importanţa citării, evident pentru respectarea a două dintre principiile fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Una din dimensiunile dreptului la apărare o constituie dreptul de a exercita căile de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, drept ce aparţine doar părţilor din proces.
În speţă, stabilind că Guvernul României nu este parte în proces (şi aceasta cu încălcarea principiilor amintite mai înainte), instanţa a privat, astfel, pe emitentul actului administrativ, de dreptul de a exercita calea de atac a recursului, mai exact de dreptul la apărare.
În acest context, recursul declarat la acest moment, de Guvernul României, apare ca inadmisibil.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază ca absolut necesară, trimiterea la noţiunea de „proces echitabil", consacrată prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi explicată de Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca fiind dreptul ca fiecare parte să-şi pledeze cauza „în aceleaşi condiţii".
Aşadar, pentru cele expuse, cu ocazia rejudecării, după rediscutarea cadrului procesual, în raport cu obiectul cererii cu care a fost învestită şi prin prisma oportunităţii prezenţei în proces a autorităţii administrative, oportunitate care este evidentă şi legală, instanţa fondului va examina şi aspectele de fond ce au făcut obiectul criticilor formulate de cei doi recurenţi-pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de municipiul Cluj Napoca şi Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 530 din 15 septembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe, ca inadmisibil.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5549/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5558/2005. Contencios. Anulare act... → |
|---|
