ICCJ. Decizia nr. 5590/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5590/2005
Dosar nr. 2158/2002
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 5 august 2002, la Curtea de Apel Bucureşti, SC A.C. SRL a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 685 din 25 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, solicitând modificarea sentinţei fondului şi exonerarea societăţii de plata impozitului pe profit, de 354.304.535 lei şi a penalităţilor de întârziere, de 933.367.160 lei, prin desfiinţarea deciziei nr. 1569/2000, a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor, prin care s-a respins plângerea lor, precum şi a actelor jurisdicţionale premergătoare emiterii deciziei sus-citate.
În motivarea recursului, petenta a susţinut că în mod greşit, instanţa de fond a considerat că societatea nu are nici un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat. Sub acest aspect, recurenta susţine că Statul român nu poate percepe impozit de două ori pentru acelaşi profit.
A mai susţinut recurenta că în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a emis facturi pentru suma reţinută cu titlu de participaţiune şi că aceasta constituie „motive străine de natura pricinii".
A precizat recurenta că în mod greşit s-a reţinut natura juridică a contractului de punere la dispoziţie a spaţiului comercial, ca fiind contract de închiriere, de unde rezultă plata impozitului şi necesitatea emiterii de facturi.
Se invocă şi rezultatul de expertiză C.O., dispus de instanţă, şi asupra căruia, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa „nu s-a pronunţat", fiind o probă folosită ca mijloc de apărare.
Recurenta a susţinut că referitor la acest raport de expertiză, instanţa nu s-a pronunţat şi că în condiţiile în care ea a calificat juridic contractul, ca fiind de închiriere, sumele stabilite în actele fiscale contestate nu sunt datorate.
A considerat recurenta că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, când a stabilit că în mod concret sumele imputate sunt legal şi temeinic calculate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 685 din 25 iulie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de SC A.C. SRL, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.
S-a reţinut de instanţa de fond că prin acţiunea înregistrată sub nr. 887/2002, reclamanta SC A.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea deciziei nr. 1569 din 23 noiembrie 2000, prin care s-a respins contestaţia reclamantei şi pe fond, admiterea contestaţiei, anularea dispoziţiei nr. 128/2000, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea procesului-verbal nr. 144441295 din 21 iulie 1999 şi exonerarea reclamantei de la plata impozitului pe profit şi a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 933.367.160 lei şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
A mai invocat recurenta-reclamantă, faptul că în cauză nu îşi găseşte aplicare art. 1513 C. civ.
Instanţa a constatat, însă, că în cauză culpa reclamantei, reţinută în actul de control, este aceea că nu a înregistrat distinct în contabilitate, cheltuielile efectuate, în cauză neemiţându-se facturi pentru suma de 23.000.000 lei lunar, pentru ca această sumă să fie considerată deductibilă fiscal.
S-a mai reţinut de instanţă că în mod corect, organul de control a stabilit că sumele achitate de reclamantă, în baza contractului de asociere nr. 518/1999, nu sunt deductibile fiscal, deoarece nu s-au emis facturi pentru serviciile prestate.
Documentele fiscale (potrivit HG nr. 974/1994 şi Legea contabilităţii nr. 82/1991), în baza cărora reclamanta avea drept de deducere la calculul profitului impozabil, sunt factura fiscală şi chitanţa fiscală.
Alte acte prezentate de reclamantă şi reţinute în raportul de expertiză (de ex. dispoziţii de plată), nu constituie din punct de vedere fiscal, documente justificative în sensul art. 6 din Legea nr. 82/1991, astfel încât în mod corect s-a reţinut în sarcina reclamantei, obligaţia de plată a sumei de 354.304.535 lei reprezentând impozit pe profit.
Reclamanta a încălcat şi regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, aprobat prin HG nr. 704/1993, în sensul de a contabiliza distinct în calitate de asociat, veniturile şi cheltuielile determinate de operaţiunile născute din contractul de asociere, mai ales că în contractul de asociere nu s-a prevăzut asociatul care să ţină evidenţa asociaţiei. În aceste condiţii, deci, fiecare avea obligaţia ţinerii evidenţei contabile separate şi a sumelor plătite între ei.
Instanţa de fond a mai constatat că sumele reprezentând chirii, au fost înregistrate în contul 612 „cheltuieli cu redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii", fapt ce arată că între părţile din contract s-au stabilit raporturi de închiriere, astfel încât în mod corect s-a stabilit în actul de control că aceste sume nu sunt deductibile fiscal, fapt pentru care s-a calculat legal impozitul pe perioada 1995 - 1999.
Cum acest impozit pe profit, datorat legal nu a fost achitat la timp, corect reclamanta datorează şi majorări de întârziere aferente stabilite prin actul de control, potrivit OG nr. 70/1994, art. 20 şi 13 din OG nr. 11/1996.
Instanţa a mai constatat din verificarea procesului-verbal din 18 mai 1999, încheiat în ceea ce priveşte firma asociată SC M. SA, că acest control nu are legătură cu obligaţiile constatate în actul de control din 21 iulie 1999, care o priveşte pe reclamantă şi nu cuprinde apărări care să impună concluzia că în cauză cheltuielile efectuate sunt deductibile din punct de vedere fiscal.
Aşa fiind, instanţa a constatat că recurenta-reclamantă nu are un drept recunoscut de lege, vătămat, deoarece nu a respectat prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, privitoare la evidenţele contabile a asocierilor în participaţiune.
Verificându-se actele cauzei, în raport şi cu motivele de recurs invocate, se constată că hotărârea atacată cu recurs în cauză este legală şi temeinică.
Cu privire la obligaţiile contractuale ce decurg din contractul de asociere nr. 518 din 26 ianuarie 1995, încheiat de recurenta-reclamantă cu SC M. SA, în mod corect organele de control au constatat că înregistrările efectuate în derularea contractului de asociere s-au făcut cu nerespectarea prevederilor pct. 101 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991, a contabilităţii, aprobat prin HG nr. 704/1993. Înregistrările nu s-au făcut separat în contabilitatea societăţilor participante la asociere, nu s-au întocmit deconturile lunare prin care să se comunice asociaţilor, cota parte din veniturile şi cheltuielile asociaţiei, proporţional cu cotele de participare la asociere, pentru a fi înregistrate în evidenţa fiecăreia din societăţile participante la asociere.
Înregistrările fiind nelegale (în contul 612 - cheltuieli cu redevenţe, locaţiile de gestiune şi chirii din creditul contului 5121 - conturi curente la bănci sau prin creditul 401 „Furnizori"), fără ca beneficiarul sumei să emită facturi - documente justificative în baza cărora se înregistrau sumele respective pe cheltuieli, conform art. 6 din Legea nr. 82/1991.
Deci, corect, organele de control au considerat înregistrările, nelegale, având drept consecinţă diminuarea rezultatelor financiare şi implicit, a obligaţiilor faţă de buget, situaţie corect reţinută şi de instanţă.
Referitor la impozitul pe profit în sumă de 354.304.535 lei, sume plătite în baza unui „contract de asociere", fără factură înregistrată în contul 612, cheltuieli considerate ca făcând parte din „cheltuieli cu redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii" nu sunt deductibile fiscal. Recurenta nu a depus nici un document în favoarea acestui aspect şi nici nu a invocat vreun act normativ în sprijinul susţinerilor sale.
Greşit, recurenta a invocat susţinerea că ar fi plătit de 2 ori suma imputată, situaţie nedovedită şi nereală în cauză.
Nereale sunt şi susţinerile că ar exista înscrisuri (anexe la procesul-verbal de verificare fiscală) în favoarea recursului, susţineri care, însă, nu au fost precizate, aşa cum s-a dispus de instanţă, încă de la termenul din 7 mai 2003, obligaţie neîndeplinită de recurentă, nici până la data judecării cauzei, respectiv 23 noiembrie 2005.
Expertiza efectuată în cauză a fost întocmită eronat, fără a se avea în vedere principiul de bază că într-o asociere, când este vorba de aportul în natură (cum se pretinde), aportul se evaluează, iar pe baza valorii rezultate se stabileşte cota de participare la asociere, în funcţie de care i se distribuie lunar asociatului în cauză, prin decont, veniturile şi cheltuielile înregistrate de asociaţie. Corect, contractul s-a reţinut, deci, a fi contract de închiriere şi sub acest aspect, recursul fiind neîntemeiat.
În mod corect, instanţa de fond a reţinut în cauză, încălcarea pct. 101 din Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu privire la evidenţa cheltuielilor şi veniturilor în asocierea în participaţiune.
Corect s-a reţinut de instanţă, incidenţa art. 1513 C. civ. care prevăd că o convenţie este nulă, dacă un asociat primeşte totalitatea câştigurilor sau dacă este scutit de pierderi. Deci, prin contractul încheiat, părţile au încălcat dispoziţiile legale privind încheierea contractelor de asociere cea ce îl face inopozabil terţilor.
Depunerea de către recurentă, în recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a unui „raport de expertiză", neîncuviinţat de instanţă şi cu privire la care părţile nu au participat şi care cuprinde „notificarea unor puncte de vedere profesionale în urma raportului de expertiză întocmit de experta C.O." nu este o probă utilă concludentă, pertinentă cauzei.
De altfel, nici nu a fost cerută şi pusă în discuţia părţilor sau admisă de instanţă, ci pur şi simplu s-a trimis de recurentă, prin poştă, astfel încât nu constituie o probă.
Constatându-se că recurenta a încălcat reglementările fiscale, că verificarea dispusă şi efectuată de organele de control fiscal a fost corectă şi că în mod întemeiat, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu se conturează un drept prevăzut de lege, pentru reclamanta-recurentă, care să fi fost încălcat de organele financiare, hotărârea atacată fiind legală, recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 685 din 25 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5589/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5592/2005. Contencios. Anulare parţială a... → |
|---|
