ICCJ. Decizia nr. 5818/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189 / 2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5818/2005
Dosar nr. 2510/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 6 aprilie 2005, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Harghita, să se dispună anularea hotărârii nr. 665 din 1 martie 2005, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâta a refuzat să-i recunoască drepturile stabilite prin Legea nr. 189/2000, deşi a făcut dovada că în perioada august - noiembrie 1944 a fost nevoită să se refugieze, împreună cu familia, din localitatea Dumbrava, ca urmare a situaţiei create prin ocuparea Ardealului de Nord, de către trupele maghiare, după Dictatul de la Viena din 1940.
Prin sentinţa nr. 168 din 30 mai 2005, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 665 din 1 martie 2005, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Harghita, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada august - noiembrie 1944.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamanta a fost nevoită să părăsească, împreună cu familia, localitatea de domiciliu, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate după Dictatul de la Viena din septembrie 1940.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Harghita, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, se susţine că situaţia în care s-a aflat reclamanta, trebuie analizată în contextul istoric complex creat în Transilvania de Nord, în toamna anului 1944.
Mai susţine recurenta că localitatea de domiciliu a recurentei se afla în zona de graniţă, că refugierea s-a făcut în teritoriul ocupat de trupele maghiare şi s-ar fi datorat operaţiunilor militare, şi nu persecuţiei etnice.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutări în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Potrivit art. 6 din OG nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul când aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Analizând materialul probator existent la dosarul cauzei, se constată că instanţa de fond nu a lămurit pe deplin împrejurările care să justifice admiterea contestaţiei formulate, anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Harghita şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Astfel, declaraţiile martorilor T.A. şi I.N. sunt lipsite de concreteţea necesară, formularea „avem cunoştinţă de faptul" nefiind de natură să ofere consistenţă singurelor mijloace de probă pe care se întemeiază sentinţa instanţei de fond.
Mai mult decât atât, în faţa instanţei de fond, pârâta a ridicat o problemă de fond, şi anume, că evacuarea populaţiei din zonă s-ar fi datorat operaţiunilor de război în cadrul cărora s-a urmărit protejarea populaţiei civile, şi nicidecum persecuţiei etnice. Or, instanţa de fond avea datoria să lămurească toate aspectele cauzei, în vederea aflării adevărului.
Rezultă că sentinţa pronunţată este netemeinică, urmând a se admite recursul declarat, a fi desfiinţată sentinţa atacată şi a se trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Harghita împotriva sentinţei civile nr. 168 din 30 mai 2005 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5817/2005. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 5819/2005. Contencios. Anulare act... → |
|---|
