ICCJ. Decizia nr. 5819/2005. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5819/2005
Dosar nr. 2628/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 august 2004, reclamanta SC S.H. SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 15898 din 13 iulie 2004 emisă de A.R.R., agenţia Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia contestată s-a dispus în mod nelegal suspendarea pe o perioadă de 3 luni, a licenţei de transport rutier public seria P nr. 18100, dat fiind că numai Ministerul Transporturilor are competenţa aplicării sancţiunii respective şi pentru că nu a săvârşit abaterile reţinute ca temei al sancţiunii aplicate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 914 din 17 mai 2005, prin care a admis acţiunea şi a anulat măsura administrativă de suspendare a licenţei de transport rutier public seria P nr. 18100, comunicată reclamantei, cu adresele nr. 16957 din 29 iunie 2004 şi nr. 15898 din 13 iulie 2004, emise de A.R.R. şi de agenţia Bucureşti a A.R.R., obligând pârâtele la 37.000 lei cheltuieli de judecată, reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat nelegalitatea sancţiunii aplicate reclamantei, întrucât nu a existat o abatere gravă sau repetată în sensul dispoziţiilor art. 36 din OG nr. 44/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 105/2000. În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere că, deşi reclamanta a folosit un autovehicul aflat în proprietatea SC E.L. SA şi în folosinţa SC R.T. SRL, cu licenţa de execuţie seria VIP nr. 88086, transporturile s-au efectuat în temeiul unui contract cu titlu oneros, prin care reclamanta, în calitate de beneficiar, s-a obligat să achite contravaloarea serviciilor de transport pe baza facturii emise de transportator, SC R.T. SRL.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta A.R.R., solicitând casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a respins greşit excepţia lipsei de obiect a acţiunii, în condiţiile în care valabilitatea actului contestat a expirat la data de 12 octombrie 2004, urmare a îndeplinirii perioadei de 3 luni pentru care s-a dispus suspendarea licenţei de transport rutier public.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că în mod greşit a fost anulată măsura de suspendare, dat fiind că intimata-reclamantă a încălcat dispoziţiile Acordului INTERBUS, ratificat prin Legea nr. 439/2002, săvârşind o abatere gravă în sensul dispoziţiilor art. 36 din OG nr. 44/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 105/2000. Recurenta a învederat că intimata-reclamantă nu avea dreptul să utilizeze autovehiculul, pentru că nu deţinea licenţă de execuţie pentru autovehicul, iar licenţa de execuţie pentru autocarul respectiv aparţinea SC R.T. SRL. Cu privire la contractul de transport încheiat de această societate, cu intimata-reclamantă, s-a arătat în recurs că nu reprezintă un contract de închiriere care, potrivit art. 1 şi 2 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1843/2001, permite transmiterea dreptului de folosinţă temporară a vehiculelor, cu titlu oneros, unor operatori de transport cu sediul în România. De altfel, chiar în cazul unui contract de închiriere, recurenta a susţinut că trebuia obţinută licenţa de execuţie pentru vehicul, condiţie pe care intimata-reclamantă nu a îndeplinit-o prin utilizarea licenţei eliberate altui operator de transport rutier, dat fiind că licenţele sunt nominale şi netransmisibile.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta a criticat neîntemeiat soluţia dată excepţiei privind lipsa de obiect a acţiunii, pentru că, în condiţiile prevăzute de art. 281 alin. (2) şi art. 316 C. proc. civ., nu a formulat recurs şi împotriva încheierii din 1 martie 2005, prin care instanţa de fond a respins această excepţie.
Acest prim motiv de recurs se dovedeşte a fi nefondat şi faţă de efectele actului administrativ dedus judecăţii.
Suspendarea licenţei de transport public rutier are într-adevăr efecte limitate în timp la perioada pentru care a fost dispusă, dar fiind o sancţiune administrativă, poate produce efecte şi după expirarea perioadei de valabilitate, cu privire la caracterizarea activităţii desfăşurată de operatorul de transport rutier şi la gravitatea sancţiunii care i s-ar aplica în cazul săvârşirii unei abateri de la reglementările specifice transportului rutier.
Criticile formulate de recurentă pe fondul cauzei sunt, de asemenea, neîntemeiate şi urmează să fie respinse.
Instanţa de fond a constatat corect că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 din OG nr. 44/ 1997, aprobată prin Legea nr. 105/2000, pentru sancţiunea suspendării licenţei, care poate fi aplicată în caz de abateri grave sau repetate de la reglementările specifice privind transportul rutier şi protecţia mediului, inclusiv de la prevederile caietului de sarcini sau atunci când una din cerinţele impuse pentru obţinerea licenţei sau autorizaţiei, nu mai este îndeplinită.
Recurenta a susţinut că intimata-reclamantă a săvârşit o abatere gravă, prin folosirea autovehiculului aflat în proprietatea SC E.L. SA şi în folosinţa SC R.T. SRL, cu licenţă de execuţie pentru vehicul seria VIP nr. 88086, eliberată conform art. 20 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1842/2001.
Situaţia de fapt nu a fost, însă, corect stabilită de recurentă, la data aplicării sancţiunii, întrucât nu s-a avut în vedere contractul de transport încheiat la 19 aprilie 2004, între intimata-reclamantă şi titularul licenţei de execuţie pentru vehicul, prin care acesta din urmă s-a obligat să asigure servicii de transport.
Faţă de caracterul oneros al acestui contract, instanţa de fond a apreciat judicios că intimata-reclamantă nu a săvârşit abaterea gravă reţinută în actul administrativ întocmit de recurentă. Pentru aceleaşi considerente, instanţa de fond a respins întemeiat apărările recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Ordinul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei nr. 1842/2001, care prevăd că licenţele pentru vehicul sunt nominale şi netransmisibile şi că dreptul de folosinţă temporară a vehiculelor poate fi transmis pe baza unui contract de închiriere.
Aceste apărări au fost neîntemeiat reiterate în recurs, în condiţiile în care autoritatea recurentă nu a contestat caracterul oneros al contractului încheiat de intimata-reclamantă pentru transporturile efectuate cu autovehicul şi nici valabilitatea licenţei de execuţie pentru acest autovehicul, eliberată transportatorului.
În consecinţă, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi nefiind motive de casare sau de modificare, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.R.R. împotriva sentinţei civile nr. 914 din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5818/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5822/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
