ICCJ. Decizia nr. 5910/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1294 din 29 iunie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de numiții T.D., M.V. și T.P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului, prin O.P.S.P., în favoarea Tribunalului Buzău, secția civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere excepția necompetenței materiale a curții, invocată de Ministerul Economiei și Comerțului, prin O.P.S.P., reținând că simplul fapt că reclamanții au sesizat instanța de contencios administrativ și că pârâții chemați în judecată sunt instituții publice, nu atrage competența acestei instanțe, câtă vreme obiectul cererii, întemeiat pe Legea nr. 10/2001, determină competența secției civile a Tribunalului Buzău.
împotriva acestei sentințe au declarat în termen recursul de față, reclamanții, cererea fiind legal timbrată.
în motivarea cererii, recurenții susțin: că Legea nr. 10/2001 instituie o competență specială de primă instanță a tribunalelor, dar normele care o stabilesc, sunt derogatorii de la Codul procedură civilă și ca urmare, de strictă interpretare; că aceste norme vizează situații diferite, de cea din speță - art. 24 alin. (31) referindu-se la persoana îndreptățită care a primit decizie sau dispoziție motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, iar art. 31 alin. (2) vizând situația în care persoana juridică deținătoare a imobilului și persoana îndreptățită nu au convenit asupra valorii și a modalităților de acordare a măsurilor reparatorii; că obiectul cererii reclamanților este obligarea pârâtei de a prezenta o ofertă neechivocă, reală și completă, iar după acceptarea ofertei de către reclamanți, emiterea unui act administrativ de atribuire de acțiuni tranzacționate pe piața de capital, aparținând unor societăți comerciale.
Recursul nu se fondează.
1. Reclamanții au formulat acțiunea la data de 11 mai 2005.
Faptul determinant al formulării cererii lor a fost conduita pârâtului Ministerul Economiei și Comerțului, constând într-o inacțiune, un refuz tacit de a îndeplini o obligație prevăzută de lege, și anume, cea din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind chemarea la negociere. Acest refuz este reclamat de solicitanți, în raport cu data de 19 noiembrie 2004, la care au depus cererea de acordare a acțiunilor, la registratura Ministerul Economiei și Comerțului.
Așadar, soluționarea cererii, care are natura unei obligații de "a face", se întemeiază pe dispozițiile art. 35 alin. (2), în formularea sa dinainte și după republicarea Legii nr. 10/2001 în M. Of. nr. 279/4.05.2005 (precizare necesară, întrucât textul ca atare nu mai apare în lege, astfel cum a fost republicată a doua oară în M. Of. nr. 798/2.09.2005).
Or, obligația de a face născută în sarcina Ministerului Economiei și Comerțului, de la data de 19 noiembrie 2004, are un temei legal expres în Legea nr. 10/2001, astfel încât, în caz de neîndeplinire a ei, creditorul obligației trebuie să se adreseze instanței competente în soluționarea tuturor acțiunilor izvorâte din această lege specială de reparație.
Chiar dacă art. 35 nu prevede în mod expres posibilitatea creditorului obligației de a acționa în justiție și nici instanța competentă ca fiind tribunalul, în tăcerea legiuitorului nu se poate presupune competența instanțelor de contencios administrativ, având în vedere că nu există în Legea nr. 10/2001, vreun text care să prevadă că dispozițiile sale se completează cu cele ale Codului de procedură civilă (ceea ce ar fi dat posibilitatea invocării art. 3 pct. 1 C. proc. civ.).
2. Argumente ale legalității soluției instanței de fond se deduc din Legea nr. 554/2004 care, la art. 2, deslușește semnificația unor termeni, arătând că actul administrativ este "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice".
Același text [art. 2 lit. c)] arată că "sunt asimilate actelor administrative în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achizițiile publice".
în speță, se solicită obligarea unei instituții publice implicate în privatizare, să negocieze măsuri reparatorii și să încheie cu beneficiarii acestor măsuri, un act care să consemneze învoiala părților, acordul lor.
Așa fiind, se pune problema în ce măsură instituția publică respectivă acționează ca autoritate emitentă a unui "act unilateral cu caracter individual", de vreme ce materializarea negocierii este un act de voință comun, un acord al părților, acționând de pe poziții egale pentru încheierea unei convenții de natură mixtă, civilă, comercială.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5914/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5911/2005. Contencios → |
|---|
