ICCJ. Decizia nr. 5942/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamantul M.T. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu aceasta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună interdicția returnării în Pakistan, în virtutea art. 89 alin. (1) lit. b), c) și e) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2003, obligarea Autorității pentru Străini, la acordarea dreptului de ședere în România, anularea adresei nr. 164857/BG din 26 noiembrie 2003, a Autorității pentru Străini și în subsidiar, acordarea statutului de tolerat pe teritoriul României.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin adresa nr. 164857/BG din 25 noiembrie 2003, Autoritatea pentru Străini i-a comunicat că nu îndeplinește condițiile de interzicere a returnării și acordare a dreptului de ședere, respingându-i cererea formulată în acest sens.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 567 din 23 martie 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant, precum și cererea de intervenție formulată de M.C.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a constatat că nu poate fi reținut punctul de vedere al reclamantului, în sensul neretroactivării legii în cazul includerii, în calculul duratei de ședere ilegală, a perioadei anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, întrucât în temeiul normei tranzitorii cuprinse în art. 136 alin. (3) din acest act normativ, toate situațiile în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență vor fi soluționate în conformitate cu prevederile acesteia.
Cât privește statutul de tolerat în România, a constatat că, pe de o parte, în cererea înregistrată la Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei, nu există o astfel de solicitare, iar pe de altă parte, că starea de sănătate a soției și fiicei reclamantului nu sunt motive obiective, în sensul art. 98 și 99 din O.U.G. nr. 194/2002.
împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, au declarat recurs, atât reclamantul M.T., cât și reclamanta-intervenientă M.C.
în recursul său, recurentul M.T. a susținut că sentința este nelegală, deoarece a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanța argumentează soluția, pe șederea sa ilegală (ce depășește 1 an), plecând de la dispozițiile art. 136 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, or, acest lucru nu este admisibil, întrucât s-ar ajunge la situația aplicării legii noi la toată perioada unei situații aflată în curs de desfășurare la data intrării în vigoare a acesteia.
A mai susținut că instanța de fond nu a apreciat corect situația de imposibilitate morală de a-și legaliza șederea în România.
La rândul său, recurenta M.C. a susținut, în esență, că instanța de fond în mod neîntemeiat a reținut că reclamantul nu se încadrează în cazurile de interzicere a returnării prevăzute de art. 89 alin. (1) lit. b) și c) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât acesta a făcut dovada deplină că șederea fără drept în România nu este rezultatul voinței sale de a încălca legea, ci al unei constrângeri de ordin moral, constând în amenințarea serioasă a returnării sau expulzării.
Recursurile sunt nefondate.
Potrivit art. 89 alin. (1) lit. b) și c) din O.U.G. nr. 194/2002, returnarea este interzisă, în situația în care:
lit. b) "străinul este părinte al unui minor care are cetățenie română, iar durata șederii ilegale nu depășește un an";
lit. c) "străinul, este căsătorit cu un cetățean român, dacă perioada de ședere ilegală nu este mai mare de 6 luni, iar căsătoria nu este de conveniență".
în cauză, reclamantul M.T. s-a aflat ilegal în România, din anul 1991. Așa cum a arătat prin acțiunea introductivă de instanță, până în anul 2000 a fost în procedura de determinare a statutului de refugiat, iar din ianuarie 2000 nu a mai făcut nici un demers pentru legalizarea șederii sale, timp de peste trei ani.
Susținerea acestuia, privind încălcarea de către instanța de fond, a principiului neretroactivității legii, prin includerea în calculul duratei de ședere ilegală în România, a perioadei anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 194/2002, nu poate fi primită, deoarece în speță sunt aplicabile dispozițiile normei tranzitorii cuprinse în art. 136 alin. (3) din acest act normativ și care stipulează că toate situațiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, vor fi soluționate în conformitate cu dispozițiile acesteia.
Referitor la acordarea sau prelungirea dreptului de ședere în România, corect a reținut instanța că dispoziția respectivă nu-i este aplicabilă. Nici statutul de tolerat nu-i este aplicabil, atâta vreme, cât reclamantul nu a făcut dovada existenței motivelor obiective prevăzute de art. 98 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv "acele împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României".
Măsurile luate de pârâtă în privința reclamantului, nu pot constitui un amestec în exercitarea dreptului la viața de familie, în sensul dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care reclamantul s-a aflat fără drept, pe teritoriul României, o perioadă destul de lungă de timp și nu a întreprins nici un demers pentru reglementarea situației sale. Dimpotrivă, autoritatea pârâtă a dat dovadă de disponibilitate în condițiile îngăduite de lege, excluzând posibilitatea instituirii unei interdicții și oferindu-i reclamantului, posibilitatea revenirii în România, cu viză pentru străini căsătoriți cu cetățeni români.
Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare, recursurile declarate în cauză au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5944/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5939/2005. Contencios → |
|---|
