ICCJ. Decizia nr. 5953/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Reclamantul G.M. a chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu aceasta și pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 8196/6283 din 26 septembrie 2003, emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000, ce funcționează în subordinea pârâtei.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna septembrie 1943, a fost strămutat de la Chișinău, la Arad, din ordinul Ministrului Transporturilor, fără părinți, ca urmare a evacuării Școlii de elevi meseriași de la Depoul C.F.R Chișinău, la Școala profesională C.F.R. Arad, strămutarea fiind o măsură forțată, întrucât nu a mai putut să-și vadă părinții, decât după o perioadă de 14 ani.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1011 din 27 mai 2005, a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 8196/6283 din 26 septembrie 2003.
Totodată, a obligat pârâta, să emită o nouă hotărâre, prin care s-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 octombrie 1943 - 6 martie 1945.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că nu trebuie apreciat în mod exclusiv că doar refugierile ce au început în primele luni ale anului 1944 și s-au prelungit până în august 1944, pot fi avute în vedere ca atare, ci și plecările din perioada imediat anterioară, în speță cu 3 luni înainte (1 octombrie 1943), în condițiile în care au fost determinare de apropierea armatei sovietice și de posibilitatea deportării în Siberia.
împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București care a susținut, în esență, că instanța de fond a încălcat prevederile Legii nr. 189/2000, prin acordarea drepturilor prevăzute de art. 1 lit. c), fără a preciza data acordării acestora, așa cum prevede art. 5 din lege, și ignorând faptul că în dosarul depus la Comisie, nu s-au depus dovezi concludente soluționării cauzei.
Recursul este nefondat.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, "de dispozițiile acestei ordonanțe, beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu".
Prin "persoană strămutată în altă localitate", conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2000, privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege "persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute de Legea nr. 189/2000, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarații cu martori.
în cauză, din declarațiile martorilor C.A. și M.O., autentificate prin notariat și confirmate și de depozițiile în fața instanței de judecată, rezultă că în luna septembrie 1943, printr-un ordin al Ministrului Transporturilor, reclamantul, împreună cu ceilalți colegi de la Școala profesională de elevi meseriași - Depoul C.F.R. Chișinău, a fost evacuat la Școala Profesională Arad, motivul evacuării constituindu-l apartenența lor la România, și nu la U.R.S.S.
Este adevărat că potrivit punctului de vedere al Institutului de Istorie "Nicolae Iorga", în anul 1943, Basarabia avea administrație românească, însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, desființarea întregii clase a Școlii de elevi meseriași de la Depoul C.F.R. Chișinău și trimiterea, fără părinți, la Școala profesională C.F.R. Arad, urmare a ordinului Ministrului Transporturilor, "nu poate fi văzută decât prin prisma unui început de retragere a administrației românești din Basarabia", determinată de apropierea armatei sovietice și de posibilitatea deportării în Siberia, realități istorice care, așa cum corect reține instanța de fond, au fost confirmate ulterior.
Având în vedere că finalitatea Legii nr. 189/2000 este tocmai acordarea de reparații, persoanelor care au suferit persecuții din motive etnice, nu se poate susține că în funcție de dovezile existente la dosar și de condițiile social istorice din acea vreme, reclamantul ar fi exceptat de la beneficiul acestui act normativ.
Examinând și din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare, recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București, a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5956/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5949/2005. Contencios → |
|---|
