ICCJ. Decizia nr. 5970/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 27 mai 2005, reclamanții H.L., P.C., T.I., T.G., P.S., F.A., S.A., B.A., U.G., N.D., N.A., L.S., R.I., R.E., V.G., V.P.L., R.G., A.S., P.D.I., R.E. și G.I. au chemat în judecată Tribunalul Giurgiu și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților la plata primei de concediu pe anii 2001 și 2002.
Tribunalul Giurgiu a dispus, prin sentința civilă nr. 104 din 14 iunie 2005, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că potrivit art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, care reglementează contestația împotriva modului de stabilire și plată a drepturilor salariale ale magistraților și personalului auxiliar al instanțelor judecătorești, competența soluționării litigiului revine secției de contencios administrativ a Curții de Apel București.
Această instanță a dispus, la rândul său, prin sentința civilă nr. 1593 din 15 octombrie 2005, declinarea competenței în favoarea Tribunalului Giurgiu, reținând că prima de vacanță, drept născut anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002, nu reprezintă un drept salarial, nemulțumirile reclamanților privind neacordarea acelui drept fiind un litigiu de muncă, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 285 C. muncii.
Examinând conflictul negativ de competență, Curtea a stabilit competența materială a Tribunalului Giurgiu, ca instanță pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.
Curtea a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, care prevăd competența instanței de contencios administrativ, după parcurgerea fazei prealabile a contestației adresate organelor de conducere ale Ministerului Justiției.
Noțiunea de "mod de stabilire a drepturilor salariale" prevăzută de art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, se referă la determinarea concretă a indemnizației de încadrare lunară, a cotei brute și a cotelor procentuale pentru celelalte sporuri și adaosuri, reprezentând în ansamblu drepturile salariale cuvenite, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și cu performanțele individuale.
în situația când se solicită drepturi salariale neacordate, nu se poate susține că suntem în prezența unei cereri privind modul de stabilire a drepturilor, pentru a fi urmată procedura de soluționare prevăzută de art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002. A spune că această procedură se aplică oricărei cereri privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, înseamnă a da o interpretare extensivă acestor dispoziții și a nu ține cont de întreg sistemul ce reglementează raporturile juridice de muncă, ce se aplică și magistraților, în ipoteza în care legea specială nu prevede.
De altfel, în cauză, drepturile bănești a căror restituire se solicită, privesc o perioadă anterioară datei de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 177/2002, neputându-se susține că pentru recuperarea lor ar fi trebuit urmată procedura reglementată prin această ordonanță.
Curtea a reținut că în lipsa unor prevederi din legea specială, devin aplicabile dispozițiile de drept comun în materia raporturilor juridice de muncă.
în acest sens, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, prevede în mod expres în art. 295 alin. (2) că dispozițiile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun, și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
în consecință, potrivit art. 166 și art. 269 alin. (2), cu referire la art. 284 C. muncii și art. 2 lit. c) C. proc. civ., Curtea a stabilit competența în primă instanță a tribunalului, pentru soluționarea acestui litigiu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5969/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5958/2005. Contencios → |
|---|
