ICCJ. Decizia nr. 5981/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 1 aprilie 2005 și precizată ulterior, reclamanta M.L. a chemat în judecată Autoritatea pentru Străini, solicitând obligarea acesteia să-i acorde tolerarea pe teritoriul României, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002.
Reclamanta și-a precizat acțiunea prin cererea depusă la dosar, formulată de apărătorul său, în sensul mai sus arătat și în condițiile în care prin motivele inițiale ale acțiunii a susținut că răspunsul primit de la Autoritatea de Străini, nr. 175760/TV ‚/1 din 21 martie 2005, prin care a fost înștiințat că i s-a refuzat acordarea tolerării pe teritoriul României, întrucât nu sunt incidente prevederile art. 89 alin. (1) lit. e) și art. 99 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată și modificată, este nelegal și netemeinic, invocând în drept și dispozițiile art. 7, 8, 10, 11-13, 17 și 18 din Legea nr. 554/2004;art. 11, 16, 18, 20 și 24 din Constituția României,art. 3,art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertății fundamentale.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 954 din 20 mai 2005, a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii precizate și a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut că reclamanta, prin memoriul adresat Ministerului Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, la data de 22 mai 2005, a solicitat acordarea tolerării pe teritoriul României, potrivit O.U.G. nr. 194/2002.
S-a mai reținut că prin adresa nr. 175760 din 21 martie 2005, pârâta a răspuns reclamantei, în sensul că nu îi sunt incidente dispozițiile art. 89 alin. (1) lit. e) și art. 99 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor, modificată prin Legea nr. 482/2004, întrucât argumentul privind religia sa musulmană, care i-ar pune viața în pericol, a fost deja analizat atât de Oficiul Național pentru Refugiați, cât și de către instanțele de judecată, lipsa unui document de căsătorie nu poate fi considerat un motiv obiectiv care să o împiedice să se întoarcă în țara de origine, putând solicita acest document, Ambasadei Republicii Islamice Pakistan la București, iar existența fratelui pe teritoriul României și posibilitatea angajării nu sunt elemente care să conducă la acordarea tolerării.
Tolerarea rămânerii pe teritoriul României este reglementată de O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor, modificată prin Legea nr. 482/2004, în secțiunea a VI-a art. 98-100 Cap. V, ce stabilește regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României și reprezintă, conform art. 98 alin. (1), permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării, acordată de Autoritatea pentru Străini, străinilor care nu au dreptul de ședere și, din motive obiective nu părăsesc teritoriul României. Această permisiune este acordată de către Autoritatea pentru Străini, iar dispozițiile art. 98 alin. (2) și ale art. 100 stabilesc condițiile în care se acordă și regimul tolerării.
Instanța de fond a constatat că legea specială nu prevede expres o cale de atac împotriva refuzului Autorității pentru Străini de a acorda tolerarea, ca în cazul ordonanței de declarare, ca indezirabil a străinului, a deciziei de returnare, a ordonanței de luare în custodie publică sau a dispoziției de părăsire a teritoriului României, reglementate de Cap. V din lege, însă, cum hotărârea de a nu acorda reclamantei, tolerarea, este un act administrativ unilateral cu caracter individual, aceste dispoziții se completează cu Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ. Totodată, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează două posibilități prin care persoana care se consideră vătămată printr-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, se poate adresa instanței de contencios administrativ, respectiv printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen a unei cereri.
A mai reținut instanța de fond, că în speță, suntem în situația în care printr-un act administrativ, respectiv adresa nr. 175760 din 21 martie 2005, pârâta a refuzat acordarea tolerării pe teritoriul României, reclamantei, în care aceasta, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuia să ceară anularea actului și recunoașterea dreptului pretins, evident după ce, în prealabil, s-a adresat autorității emitente, în vederea revocării acestuia, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. în cauză însă, reclamanta, așa cum a precizat în scris, nu a înțeles să solicite anularea actului administrativ prin care i s-a produs pretinsa vătămare, respectiv a adresei nr. 175760 din 21 martie 2005, emisă de pârâtă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, M.L., prin apărătorul de la fond, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, se susține, pe de o parte, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre, cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat dispozițiile art. 8 C. proc. civ., atunci când nu a cerut pârâtei să formuleze în scris excepția invocată și în plus, a refuzat să acorde un termen pentru pregătirea apărării, detalierea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, încălcându-i-se, astfel, grav dreptul la apărare și la un proces echitabil.
Pe de altă parte, recurenta-reclamantă susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că adresa nr. 175760/2005 nu constituie un act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c), ci doar un punct de vedere a autorității intimate-pârâte, cu privire la situația de fapt și de drept invocată.
în această situație, în care nu se atacă vreun act administrativ, nu este necesară procedura prealabilă, iar acțiunea sa era admisibilă.
Totodată, arată recurenta-reclamanta, dacă instanța de fond ar fi analizat obiectul cererii sale, ar fi putut cel mult să ajungă la concluzia că cererea sa are ca obiect "obligația de a face" și să își decline competența în favoarea instanței civile.
în plus, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond nu a reținut că nu are nici un interes să ceară anularea și nici revocarea adreselor Autorității pentru Străini.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile formulate, cu actele dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 57 din Constituția României, republicată, cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună credință; potrivit art. 24 din legea fundamentală, dreptul la apărare este garantat, iar prin art. 21 este reglementat accesul la justiție.
Din perspectiva acestor dispoziții constituționale, precum și a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 28 din Legea nr. 554/2004, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că în cauză, instanța de fond a manifestat rol activ, în sensul de a lămuri obiectul acțiunii. Astfel, prin încheierea din 22 aprilie 2005, i s-a pus în vedere apărătorului ales, necesitatea precizării în scris a cererii de chemare în judecată.
După precizarea acțiunii, într-adevăr, pârâta a formulat excepția inadmisibilității acesteia, în raport cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
în aceste condiții, înalta Curte a constatat că în mod corect, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 136 și 137 C. proc. civ. și a pus în discuția părților, excepția invocată, în prezența apărătorului ales al recurentului-reclamant.
De asemenea, în mod corect s-a făcut și aplicarea art. 156 C. proc. civ.
De altfel, chiar instanța de fond avea posibilitatea de a invoca din oficiu respectiva excepție. în plus, se reține că recurenta-reclamantă nu a sesizat instanța de fond, cu o excepție de neconstituționalitate în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, vizând pretinsa interpretare și aplicare greșită a legii, se constată, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a coroborat dispozițiile art. 1 alin. (1), cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că se asimilează actelor administrative unilaterale, și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Pe de altă parte, se constată că recurenta-reclamantă stăruie în sensul că nu înțelege să atace actele prin care i s-au comunicat refuzul de a-i acorda statutul de refugiată, iar în lipsa unei astfel de cereri, nu se poate institui nici obligația autorității de a-l acorda.
De altfel, este relevant și faptul că în faza procesuală a recursului se încearcă a se modifica atât obiectul acțiunii, cât și temeiul acesteia, ceea ce denotă un comportament procesual ezitant, oscilant, inconstant și chiar contrar dispozițiilor Codului de procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, corect și amplu motivată, iar criticile formulate acesteia sunt nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 554/2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5988/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5987/2005. Contencios → |
|---|
