ICCJ. Decizia nr. 734/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 734/2005
Dosar nr. 221/2004
Şedinţa publică din 8 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 iunie 2003, reclamanta SC B.R. SA a solicitat anularea deciziei nr. 181 din 10 iunie 2003, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, precum şi anularea parţială a procesului-verbal de control întocmit de inspectori ai Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili nr. 558 din 21 aprilie 2003, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, în sensul că a solicitat în condiţiile art. 132 C. proc. civ., restituirea sumelor de 4.500.403.516 lei şi 10.638.963.567 lei sau compensarea cu obligaţii fiscale viitoare, la valoarea actualizată a acestor sume la momentul restituirii, respectiv al compensării.
În motivarea acţiunii a arătat că prin actul de control s-au reţinut în sarcina sa, obligaţii fiscale către bugetul de stat, după cum urmează:
- 4.500.403.516 lei, reprezentând diferenţă la impozitul pe profit, din care:
- 1.259.791.000 lei, impozit pe profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilităţii fiscale a cheltuielilor cu provizioanele specifice de risc de credit;
- 3.240.613.000 lei, impozit pe profit, rezultat ca urmare a neacceptării deductibilităţii fiscale a cheltuielilor cu pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane.
- 10.638.963.567 lei, reprezentând dobânzi (penalităţi de întârziere) aferente sumei reţinute, ca datorate cu titlu de debit principal.
Reclamanta a susţinut cu nu datorează sumele respective, întrucât calculul provizioanelor deductibile fiscal s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Prin sentinţa civilă nr. 1894 din 12 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu a respectat dispoziţiile imperative ale normei financiar-fiscale la constituirea provizioanelor de risc, iar în ce priveşte pierderile din creanţe nerecuperabile, acestea nu sunt deductibile fiscal, întrucât nu au fost acoperite cu provizioane specifice de risc, la data învestirii cu formulă executorie, a creditelor respective.
În ceea ce priveşte calculul majorărilor şi penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut că reclamanta nu a contestat modul de calcul al acestora.
Împotriva sentinţei a declarat recurs în termen, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Invocând motivele de casare prevăzute de art. 309 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa a pronunţat hotărârea, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi că nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că provizioanele specifice de risc de credit au fost constituite în mod corect, în conformitate cu Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1994 şi HG nr. 335/1999, iar referitor la deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu pierderi rezultate din creditele nerecuperate, au fost respectate prevederile Circularei Băncii Naţionale a României nr. 11/1999, Legii nr. 58/1998 şi Normelor Băncii Naţionale a României nr. 7/1998.
A susţinut că instanţa nu s-a pronunţat în legătură cu adresa Asociaţiei Române a Băncilor nr. 52/2003 şi adresa Ministerului Finanţelor Publice nr. 91009/2003, dovezi administrate de reclamantă, şi nici asupra deciziei nr. 3/2002, a Ministerului Finanţelor Publice, dată în aplicarea OG nr. 70/1994, invocată în argumentare, de autoritate pârâtă.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele de casare invocate, cu probele dosarului şi actele normative incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
Inspectori ai Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili au efectuat un control fiscal asupra activităţii societăţii bancare reclamante, vizând perioada 1 ianuarie 1998 - 31 decembrie 2001, finalizat cu încheierea procesului-verbal nr. 558 din 21 aprilie 2003.
Actul de control a fost contestat cu privire la obligaţiile suplimentare de plată a impozitului pe profit şi la dobânzile şi penalităţile aferente, iar prin Decizia nr. 181 din 10 iunie 2003, Ministerul Finanţelor Publice a respins contestaţia, ca neîntemeiată, soluţie ce a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, care a respins ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei privind anularea actelor administrative precizate.
Organele de control fiscal au constatat că în perioada supusă verificării, reclamanta a diminuat garanţiile constituite la data acordării creditelor, având drept consecinţă majorarea nejustificată a cheltuielilor cu provizioane înregistrate în evidenţa contabilă.
Conform dispoziţiilor art. 1 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1994 şi art. 3 din HG nr. 335/1995, republicată, privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi a societăţilor bancare, societăţile bancare sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile pentru a încasa debitele, ceea ce nu poate, însă, să ducă la concluzia că valoarea garanţiilor luate în calcul la stabilirea provizioanelor specifice de risc ar putea fi diferită de cea menţionată în contractele de credit şi în contractele de garanţie.
Potrivit art. 2 din HG nr. 335/1995 şi a pct. 5 din Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1994, pentru constituirea provizioanelor specifice de risc, de credit şi de dobândă, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societăţii bancare, poate fi diminuat doar cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor gajate.
Iar potrivit art. 5 din HG nr. 335/1995, „nu beneficiază de deductibilitate fiscală, provizioanele constituite peste limitele prevăzute la art. 2, precum şi cele constituite în alte moduri, decât cele prevăzute în prezenta hotărâre".
Or, în perioada controlată, reclamanta a diminuat garanţiile stabilite prin contractele de garanţie, constituind provizioane specifice de risc, la nivelul unei expuneri nete mai mari decât cea reală, calculată ca diferenţă între expunerea brută şi garanţiile diminuate, faţă de valoarea stabilită prin contractele de credit şi de garanţie.
Rezultă că reclamanta, din motive de prudenţă bancară, a diminuat, prin act unilateral, fără modificarea contractelor iniţiale, valoarea garanţiilor, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 2 din HG nr. 335/1995 şi ale art. 4 din OG nr. 70/1994, motiv pentru care provizioanele de risc constituite în plus, nu pot fi deductibile la calculul profitului impozabil.
Se constată, prin urmare, că impunerea făcută de organele de control privind reconsiderarea provizioanelor specifice de risc, este legală, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
În ce priveşte impozitul pe profit stabilit ca urmare a neacceptării deductibilităţii fiscale a cheltuielilor rezultate din creanţe nerecuperabile, în cauză sunt incidente prevederile legislaţiei financiar-fiscale, respectiv OG nr. 70/1994, cu modificările ulterioare, care în art. 4 alin. (2), stabileşte în mod expres că, la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile, numai dacă sunt aferente realizării veniturilor.
Potrivit prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Băncii Naţionale a României nr. 7/1998, sumele care reprezintă pierderi din creanţe nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil, dacă nu sunt acoperite cu provizioane la data investirii cu formulă executorie, a contractelor de credit.
Cum în cauză, aceste pierderi nu au fost acoperite cu provizioane specifice de risc la data investirii cu formulă executorie a contractelor de credit, potrivit prevederilor OG nr. 70/1994, raportat la Normele Băncii Naţionale a României nr. 7/1998 şi Circularei Băncii Naţionale a României nr. 11/1999, sumele ce reprezintă pierderi din creanţe nerecuperabile, sunt cheltuieli nedeductibile din profitul impozabil, astfel că soluţia primei instanţe se dovedeşte corectă, şi în ce priveşte acest aspect.
Referitor la dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, ca urmare a încălcării normelor legale privind respectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat, se constată că şi acestea sunt legal datorate. De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, modul de calcul al acestora nu a fost contestat de reclamantă.
Cât priveşte critica vizând omisiunea de a se pronunţa asupra unor dovezi administrate, nici aceasta nu poate fi reţinută, având în vedere că la pronunţarea hotărârii, instanţa a avut în vedere susţinerile şi probele pe care le-a considerat pertinente şi concludente justei soluţionări a cauzei.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate şi inexistenţa în cauză a unor motive de ordine publică ce ar putea fi invocate de instanţă, din oficiu, se constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, soluţie în raport cu care nu poate fi primită nici cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.R. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1894 din 12 noiembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 729/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 771/2005. Contencios. încheiere de... → |
|---|
